1921. În acel an, Paștile catolice picau pe 27 martie, la o lună și o săptămînă distanță de celelalte, mai cu lună în frunte. Pe 26, în Sîmbăta Mare, ultimul evreu angajat de Universitatea din Graz între 1903 și pînă la sfîrșitul unui război încă departe se gîndea la un episod petrecut în 1894 la Facultatea de Medicină din Strasbourg, pe cînd căuta un subiect pentru teza de absolvire. Nu își putea aminti nici un motiv special pentru alegerea sa, explicîndu-și-o printr-un citat din Goethe: Du glaubst zu schieben und wirst geschoben. Tema, sugerată de profesorul Schmiedeberg – o măsurare cantitativă a efectelor acidului hidrocianic, arsenicului și fosforului asupra unei inimi izolate de broască –, fusese intenționată să-l introducă pe student în metodele la modă ale vremii, nicidecum să trezească în el un interes păgubos în farmacologie. Mulți ani pe urmă, fusese neclar pentru tot mediul științific dacă saltul dintre neuroni, pe acea punte sinaptică, se realiza printr-o semnalizare electrică sau chimică. De ceva timp, închis în laboratoare, savantul investiga cum anume răspund organele vitale la stimulii respectivi, încercînd să afle de ce natură sînt mesagerii, cum se transmit impulsurile nervoase. Iar în acel sfîrșit de săptămînă, tocmai pentru că nu reușea nicicum să demonstreze o evidență bănuită din studenție, recitise Faust. Încet, se recunoștea. Cum ar fi fost ca, aidoma eroului goethean, dezamăgit de cunoaștere și de rezultatele obținute prin metodele științelor naturale, să încerce să le obțină la rîndu-i prin mijloace magice – mai puțin ortodoxe, la vremea aceea ca-ntotdeauna; tentativa lui fiind soldată cu un eșec, Faust contemplă ideea sinuciderii, însă e oprit de sunetele ce vestesc începutul sărbătorilor de Paști; în acel moment, i se alătură lui Wagner, asistentul său, pentru o plimbare prin sat, printre oamenii care deja sărbătoreau învierea Domnului, și, la întoarcere, e urmărit spre casă de un pudel. Ajuns aici, profesorul închise volumul și se culcă.

Bătură orele kairotice, se aliniară planetele, sorii și lunile, ca totul să iasă cum era stabilit. Ca și cum cineva, undeva, ar fi potrivit rotițele unui mecanism uriaș, icnind la fiecare milimetru urnit, lui Otto, Mefisto i se arată în vis, efectuînd manevre pe două broscuțe. Disecție. Inimi scoase încă zvîcnind: una cu nervul vag – cel răspunzător de ritmul cardiac –, atașat, cealaltă pe cont propriu. Ambele introduse într-o soluție salină. Stimulînd electric nervul, figura în halat roșu face prima inimă să bată mai rar. Pe urmă, ia puțin din lichidul aflat în contact și îl aplică pe-a doua. Asta o face și pe ea să încetinească, dovedindu-se astfel că o substanță solubilă eliberată de nerv controla, de fapt, întregul proces. În timp ce individul se bucură, pe măsură ce inimile de pe masă bat tot mai încet, a lui, adormitul, zvîcnește să-i sară din piept. Îl trezește. Visase ceva ce dovedea o dată pentru totdeauna că transmiterea impulsurilor nervoase era chimică, nu electrică. Entuziasmat, mîzgălește experimentul pe un petic de hîrtie și adoarme la loc. Spre marea lui groază, dimineața nu poate descifra nimic din ce notase la miezul nopții. Rîndurile erau ilizibile. Îi venea să urle de ciudă, nu alta. Încercă să-și aducă aminte, să răscolească, să scoată unul cîte unul sertarele memoriei, însă nimic. Avea să fie cea mai lungă zi din viața lui. Atît de lungă încît, noaptea următoare, în jur de 3, ora lupului, mai invocat ca oricare pe fața și dosul pămîntului, visul se întoarse, neschimbat. Înviase. De astă dată, nu mai stătu pe gînduri, nu se mai lăsă furat de somn, se năpusti în laborator să reia testul. I se confirmă tot: un eveniment electric provoca, așadar, un eveniment chimic: eliberarea neurotransmițătorului din sinapse. A numit necunoscutul agent Vagusstoff, substanța vagă. Mai tîrziu, s-a văzut că respectiva substanță corespundea acetilcolinei. Peste 15 ani, pentru această descoperire, visătorului său i se va încredința în păstrare Premiul Nobel pentru medicină și fiziologie. Peste alți 25 de ani, de Crăciunul din urmă cu șase decenii, se va găsi altcineva să facă un experiment, pe propria lui inimă, stimulînd-o definitiv.

Pentru a fi furnizat prima dovadă fiziologică decisivă cu privire la faptul că eliberarea unei substanțe chimice putea cauza un răspuns în absența unui stimul electric, astăzi, Otto Loewi este recunoscut ca părintele neuroștiinței. Din rolul de neurotransmițător endogen al acetilcolinei se va fi desprins pînă și o ramură numită neuroteologie. Poate că veriga lipsă dintre om și Dumnezeu funcționează tot ca un transmițător, cauzat de un impuls metafizic, analog fulgerului care țîșnește în creierele noastre o dată pe an, drept amintire a unei învieri atemporale. Dintr-un vis mult prea bun. Sigur că autorul său s-a gîndit în prealabil, mai mult de o zi, la subiectul în cauză – nu există vise născute din senin, cu atît mai puțin resuscitate. Ca oricare altul, și acesta a venit treptat, după îndelungate sedimentări. Un vis care ne arată că imaginarul științifico-medical, nu doar cel literar sau artistic, poate fi inspirat oniric. Un vis tipic de rezolvare a unei probleme, iscat la o minte străluminată. Acolo unde viața de zi cu zi s-a arătat neputincioasă, pierdută-n rutine, visul a precipitat o soluție. La fel cum acest articol a fost gestat, programat, pentru că, în lumea viselor bune, nimic nu e întîmplător. Loewi a visat nu o dată, ci de două ori, același vis. Întîi, ca și cum acesta i-ar fi bătut la ușă, în poarta minții lui adormite; apoi, nevrînd să renunțe pînă ce nu își făcea treaba. Visul său seamănă cu o repetiție, tot așa cum oamenii, această specie căreia tare mult îi place să dividă și categorisească, visează de două ori în fiecare an învierea unui mîntuitor absolut. Credem că împingem și sîntem împinși. Visul nostru, al tuturor, în lunile astea, un leac împotriva coroanei de spini a virusului, și unde e visătorul ce va visa panaceul, coronaceul care să-l pună la pămînt? Apropo, cunosc persoane care s-au vaccinat cu prima doză de Paștile catolice, așteptîndu-și rapelul de cele ortodoxe, glumind că sînt vindecate taman de Iisus. A-nțepat. Adevărat a-nțepat. Fie-le visul bun!

Ovidiu Lorenz este prozator.

Foto: Otto Loewi (wikimedia commons)