O broşură cu acest titlu a fost publicată în 1935 de Institutul Urbanistic al României (exista o instituţie cu aceste preocupări, cu sediul în str. N. Filipescu, 23, şi a scos zeci de lucrări din „Biblioteca Urbanistica“). Autorul, Gh. Vîrtosu, inginer, a fost probabil frate cu istoricii Emil şi Ion, primul fiind profesor la Universitatea din Bucureşti, iar al doilea, pentru cîtva timp, arhivist la Biblioteca Academiei. Broşura poartă o dedicaţie: „Domnului Arh. O. Doicescu, în semn de deosebită consideraţie“. 

Era vorba de un regulament întocmit cu un secol mai devreme, la 1836. Sfatul Orăşenesc, prima formă a viitoarei Primării, fusese înfiinţat din 1830 pentru a aduce la îndeplinire prevederile Regulamentului Organic despre „ale sănătăţii, curăţenia şi buna orînduială“ a oraşului. „Cîte privesc ale sănătăţii“ erau în sarcina doctorilor C. Hestiotes şi Albert Grunau; urmau să existe cinci medici, fiecare pentru un district al Capitalei, şi serviciul lor presupunea consultaţii, timp de două ore zilnic (!) la sediul central „ce să va închiria întradins“. Le erau asociaţi „la întîmplările extraordinare“ doi chirurgi, unul operator şi altul mamoş, şi un „doctor de vite“. Pentru cele 20 de farmacii se prevedea să fie aprovizionate cu toate medicamentele „care să arată în farmacopia austriecească“, iar „spiţerii“ trebuiau să aibă diplomă de la „vreo Academie“, deci din străinătate. 

Ca „arhitecton al oraşului“ apare în 1836-1841 Heinrich Feiser, după ce arhitecţii Harting şi Moritz von Ott fuseseră consultaţi la alcătuirea unor directive preliminare. „Numeraţiile caselor“, cu tăbliţele respective, au servit la înregistrarea tuturor clădirilor şi a proprietarilor lor. La pavarea străzilor, socotindu-se prea costisitor caldarîmul, s-a folosit „nisip pietros“, cu excepţia centrului, unde „cele patru mari uliţi“ au fost pietruite cu cheltuiala proprietarilor riverani. Rezistenţa celor „împotrivitori la plată“ urma să fie învinsă „pin mijloace poliţieneşti“. Eventual, refuzul de a participa putea chiar atrage confiscarea terenului respectiv şi vînzarea sa la licitaţie. Cu alte cuvinte, se făcea apel la beneficiarii acestei îmbunătăţiri a circulaţiei. „Pentru uliţele lăturalnice din mahalale“, care aveau nevoie de pavare şi de „alignaţie“, locuitorilor li se oferea posibilitatea aceloraşi avantaje, dar cu condiţia ca majoritatea să fie de acord să contribuie, achitînd preţul înainte. Alinierea să se facă „fără însă să se strice clădiri de case temeinice“, pînă la obţinerea unei lărgimi de stradă de cca 12 metri. De asemenea se preconiza lărgirea Dîmboviţei pînă la 34 de metri, operaţie care ar fi făcut-o „plutitoare“ (navigabilă) şi ar fi evitat inundaţiile, pînă atunci frecvente. Totodată, curăţirea rîului era o necesitate, „căci acum să află într-o stare foarte urîtă... din murdarlîcurile şi gunoaile aruncate într-însa“. Dragarea şi adîncirea albiei aveau nevoie de „o maşină ce este în Evropa pentru asemenea lucrări, care poate costisi pînă la 2500 galbeni împărăteşti“. Spre a se evita pericolul incendiilor, nu mai puţin dese decît inundaţiile, s-a dat dispoziţie ca să se întrebuinţeze pentru acoperiş olane, ţigle sau tablă, şindrila nefiind admisă în centru, iar casele să fie construite numai de zid. Alte prevederi ale proiectului se referă la asanarea oraşului şi canalizare. De pildă, „scurgerea apelor după toată uliţa Mogoşoaiei în Dîmboviţa“. Tot pe malul rîului, s-a închiriat din 1832 un loc pentru abator. Reglementarea comercializării alimentelor a limitat numărul precupeţilor (mişunau intermediarii între producători şi clienţi, peste 200), a creat şase pieţe, cu puţuri şi cişmele, pentru a căror înfiinţare cheltuiala se va acoperi din donaţii şi taxe. Se recomanda şi mutarea cimitirelor afară din oraş, dar „rămîne a să pune în lucrare mai în urmă, cînd casa Sfatului să va îndeletnici de bani, a putea face cheltuielile cuvenite“. 

Sistematizarea implica şi aspiraţii mai înalte, aşa că de „înfrumuseţare“ se ocupa o comisie specială, care a pus, pînă în 1836, 450 de felinare şi avea intenţia de a înfiinţa „plimbări obşteşti“ (ca viitoarea Şosea botezată Kiseleff, din recunoştinţă pentru proconsulul reformator), dar se amînă tot din lipsă de fonduri, ca şi clădirea unui teatru, pe care îl va construi Ştirbei după 1850. Toate aceste silinţe au impus şi numirea unui inginer pe lîngă arhitectul care nu prididea cu partea tehnică a gospodăriei bucureştene. Fără broşura pe care am răsfoit-o, nu am avea destul de clar imaginea unor vechi strădanii de a învinge inerţiile şi mizeria.

 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.