Acesta e titlul unei cărţi fermecătoare, care n-a avut ecoul meritat cînd a apărut, în 1998, şi pe care o descopăr abia acum. Cîtă vreme trecutul Capitalei noastre nu e încă reconstituit pe o minuţioasă cercetare a arhivelor – căci lucrările care se scriu acum se bazează pe documentele deja publicate sau reflectă, ca aici, polemic, situaţia actuală –, sînt de cel mai mare interes operele memorialistice. Aceasta are un caracter foarte original: este privirea îndreptată spre mama iubită de către cineva care, ajungînd la adînci bătrîneţe, se revede pe sine şi pe cei care o înconjurau în copilărie, într-un decor care a dispărut. Autoarea a trecut şi ea dincolo, chiar anul acesta: doamna Tatiana Slama-Cazacu se născuse în 1920 şi a fost profesoară la Universitatea din Bucureşti. După două licenţe, în filozofie şi litere, şi un doctorat în psihologie, şi-a cîştigat o reputaţie internaţională, domeniul care a consacrat-o fiind psiholingvistica. Ce e şi mai neobişnuit este că a scris şi nuvele, un volum de teatru şi a încercat chiar genul romanului poliţist. Talentul ei literar este dovedit incontestabil de aceste amintiri. Ce rău îmi pare că, deşi am întîlnit-o odată (parcă în tren, şi figura ei mi-a rămas în minte), nu m-am apropiat de ea! 

O memorie fabuloasă, o memorie de o rară sensibilitate i-a îngăduit să evoce lumea anilor ’30. Explorarea casei, cameră cu cameră şi cu fiecare mobilă, sau, în altă parte, „o curte paradisiacă: flori, tufe de căpşuni, liliac alb“ – vecinii – savuroasa bucătărie tradiţională bucureşteană, dar şi leacurile unei vechi medicine populare (lipitori, ventuze).

Expediţii în cartiere mai depărtate: Piaţa Mare, Crucea de Piatră, sau Obor şi Moşi, pentru a mînca la cîte o cîrciumioară-grădină şi a încerca scrînciobul, dulapul, căluşeii ori alte distracţii. „Învîrteam toţi la Roata norocului şi, care avea noroc să se oprească roata la cuiul unde se aflau numere cîştigătoare, se alegea cu un mic vas de flori, o solniţă, un maimuţoi sau chiar cu bustul de ghips vopsit al lui Napoleon.“

Casa avocatului Traian Slama fusese pe strada Ecoului, apoi, după căsătorie şi naşterea fetiţei, pe Antim. Acolo şi pe străzile vecine, Lăzureanu, Meteor, Minotaur, Arionoaia, „casele vechi, unele cu o grădină în povîrniş, ne strămutau, brusc, în peisajul de sat din poeziile lui Coşbuc, cu copiii îmbujoraţi de săniuş. De acolo – mai ales de pe Arionoaia – se vedea o mare parte din Bucureşti – îndeosebi mă impresionau turlele Patriarhiei şi se auzea cu ecouri dangătul enormului Clopot –, şi vasta cupolă a Camerei şi, departe, primul zgîrie-nori al Bucureştilor, Telefoanele. Alunecînd cu sania, ne simţeam «stăpîni ai Oraşului», înghiţind cu aviditate priveliştea, care dispărea treptat, pînă ajungeam jos, în vale. (Toate, toate «demolate», distruse barbar)“.

Altul din drumurile copilăriei ducea la Piaţa de flori, „unde, în construcţia circulară, cu vitrine spre partea exterioară, nu se vindeau numai flori, ci tot felul de lucruri exotice – dulciuri, fructe, mirodenii, lumînări... Acolo găseai pistil – o pastă fină de gutui, înfăşurată ca un sul de hîrtie –, sau rodii – ea mă învăţa cum să le scot sîmburii zemoşi, din lăcaşul minunat colorat în roz, în care stăteau lipiţi laolaltă –, roşcove, acadele şi variate «bomboane englezeşti» acrişoare ori de mentă, sau cu gust şi formă de migdale, ori ca paveluţe de zahăr ars, sau ca melci din zahăr cu esenţă de şocolată şi de vanilie“.

Cui nu i-ar lăsa gura apă citind despre asemenea bunătăţi? Mai departe, autoarea redevenită copil povesteşte de două mezelării celebre, Rochus şi Pescaru, aflate pe Calea Victoriei, prima, şi, cealaltă, pe Lipscani, unde „ne tratam cu un sanviş făcut pe loc, cu şuncă fragedă, parizer sau lebărbuş, ori de salata de cartofi cu muştar. Iarna erau nelipsite sobiţele pe care se coceau castane, iar demult, cînd aproape nu se curăţa zăpada şi troienele rămîneau neatinse pînă se topeau singure, întîlneam, în locul birjelor, sănii cu cai“ cu care, dacă nu luau tramvaiul, familia se întorcea acasă.

Încheierea plină de amărăciune: „Era o întreagă viaţă – a trei generaţii şi a multor rude sau prieteni – care se desfăşura de-a lungul acestui itinerar «istoric» din Bucureştiul vechi şi care a dispărut acum pentru totdeauna ca realitate concretă de străzi şi oameni, dar a rămas neşters din memorie“. 

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.