În spatele Mitropoliei din Iaşi se întind străzile mici şi întortocheate ca într-un labirint urban. Printre clădirile construite recent se ascund, timid, casele vechi, încercînd parcă să-şi ducă existenţa dincolo de freamătul din centrul oraşului. Imediat după Facultatea de Teologie Ortodoxă, pe strada Uzinei, se găseşte Baia turcească, una din puţinele construcţii de acest gen care au mai supravieţuit în România.



Consemnată pentru prima oară de cronicarul Paul de Alep în 1653, în timpul lui Vasile Lupu, domnitorul Moldovei de la vremea respectivă, ceea ce se vede astăzi este de fapt o nouă clădire, construită în 1893. Despre baia originală nu se ştie anul exact în care a fost făcută şi nici care este proiectantul acesteia. Chiar şi aşa, din descrierile de la acea vreme, se ştie că respecta arhitectura specifică hammam-urilor, pornind de la mozaicul şi marmura folosită la placare, pînă la faianţa şi desenele interioare pe care erau pictate modelele orientale.



„S-a dat totul jos la pămînt“, se menţiona în mărturiile de atunci. Pînă în 1997 se credea că Baia turcească a fost construită din temelii în 1893, dar, în urma unor lucrări efectuate de echipa arhitectului ieşean Dan Vişan, s-a descoperit faptul că zidurile de la parterul băii sînt din piatra originală, veche de aproape cinci secole. El este cel care a lucrat în urmă cu 13 ani la proiectul prin care urma să se reabiliteze clădirea. Mai mult, continuă dumnealui, mortarul folosit era după reţetele romane şi bizantine – „era un amestec de var cu sfărîmătură de cărămidă, nu era nici ciment, nici mortar de lut amestecat“. Tot la subsol s-au găsit şi canalele pentru transportarea aerului fierbinte, care respectau planurile de arhitectură ale lui Vitruviu. Lucrările de decopertare şi curăţare au scos la iveală încăperi umplute cu pămînt, care nu apăreau în nici un plan al clădirii. De asemenea, s-a găsit faianţă lipită peste ochiurile de geam sau peste uşi. În rest, tot ce era deasupra subsolului făcea parte din noua construcţie de la finele secolului al XIX – lea.



Treptat, clădirea a fost supusă la numeroase reparaţii şi consolidări, atît în perioada interbelică, cît şi imediat după cutremurul din anul 1977. Odată cu dezvoltarea cartierelor din Iaşi, locul s-a transformat într-un refugiu pentru cei care mai doreau să aibă parte de celebrele băi cu aburi. Reţelele de apă din oraş au prins avînt, iar, pînă la închiderea definitivă a acesteia, nu a funcţionat decît o parte din clădire.



După lucrările efectuate de Dan Vişan s-a pus problema utilităţii unei băi publice şi cît de rentabilă ar fi ea pentru locuitorii Iaşului. Propuneri au fost destule, se vorbea de transformarea etajului fie într-un casino, fie într-un bar. Se dorea ca Baia turcească să redevină un simbol pentru oraş. Din păcate, cheltuielile necesare pentru refacerea întregului amplasament erau mult prea mari, iar autorităţile locale au venit cu patalamaua „nu avem bani suficienţi“.



Geamurile – din ce în ce mai puţine, sparte sau acoperite cu bucăţi de carton pe alocuri – sînt prinse într-un lemn a cărui vopsea este crăpată. Din fericire, ancadramentele formate din plăci de faianţă păstrează în continuare modelele orientale, pictate într-un albastru puternic.



Una din cauzele degradării clădirii a reprezentat-o şi infiltrarea puternică a apei în structura clădirii. Astfel, coloanele de scurgere sînt dezafectate, acelaşi lucru spunîndu-se şi despre canalele prin care se distribuia aerul cald, alături descoperindu-se mici „stalactite“. Planşeul demisolului de astăzi este susţinut de grinzi metalice care, la rîndul lor, sînt corodate.



Periodic, slujbele de la Mitropolie sînt „întrerupte“ de concertele şi spectacolele de teatru care se desfăşoară în clădire. De o bună bucată de vreme, numeroase activităţi culturale şi-au găsit refugiul acolo şi au prins foarte mult la public. Promovarea artei într-un spaţiu neconvenţional ca acesta face ca monumentul să nu aştepte să se dărîme într-o linişte bolnăvicioasă. Culmea ironiei la români, acum facem teatru şi-n baie.

 George Gurescu este şef de departament, revista Opinia veche, Iaşi.