Sincer să fiu, cred că oricare dintre noi, bucureşteni născuţi în acest oraş, avem pentru el sentimente de dragoste şi ură împletite. Probabil că tuturor ne place să ne întoarcem cu gîndul la decorul în care am trăit copilăria şi tinereţea noastră. Era atunci oraşul mai frumos? Îmi vine să spun că da, deşi s-ar putea să fie numai nostalgia obişnuită după o anumită vîrstă. Un lucru e sigur: că s-a pierdut meşteşugul artistic al grădinăritului.

Straturile de flori nu mai sînt compuse cu imaginaţie şi sensibilitate. Altădată, din dosul gardurilor de fier forjat, zorelele îşi iţeau capetele albastre sau roz. Au dispărut o mulţime de copaci care însoţeau străzile de la un capăt la altul, pămîntul a fost ascuns sub asfalt. Se construieşte în spaţiul grădinilor şi parcurilor, ba, fiindcă nici atîta nu ajunge, se dărîmă vechile clădiri din centrul istoric, pentru a ridica în locul lor coloşi de beton. În jurul nostru creşte un oraş străin. M-am simţit dator să-mi spun cuvîntul în legătură cu această criză de identitate a Capitalei şi m-am apropiat de problemele de arhitectură şi urbanism ca să continui şi în această direcţie intervenţiile în alte gîlcevi publice, în care vedeam că, din ignoranţă sau din interes, adevărul era deformat sau respins. În 1990, cînd eram în Senatul Universităţii, am introdus, pentru prima oară, un curs de Istorie a Bucureştilor. Nu l-am predat niciodată eu, dar am socotit că e nevoie ca tinerii – care vin aici ca să înveţe – să ştie ceva despre oraşul ai cărui oaspeţi sînt pentru trei sau cinci ani. Îmi părea rău să observ că studenţii nu cunosc trecutul străzilor pe care umblă, al caselor şi al bisericilor în care intră. Mai tîrziu am avut bucuria să descopăr că o fostă studentă de-a mea, care la masterat îşi luase ca subiect istoria unui bulevard central, lucrează mai departe în arhive pentru a reconstitui trecutul unor case din Bucureşti. În ultimii ani, văd că, la Universitatea de Arhitectură, sînt primit ca un prieten şi am găsit colaboratori, atît între studenţi, cît şi între profesori. În tovărăşia lor, mă simt bine, ca şi cum am forma o familie. 
 
După 1989, a fost un moment în care am crezut că, dispărînd Ceauşescu – a cărui vanitate demenţială era de vină pentru distrugerea unei treimi din centrul istoric –, oraşul îşi va putea păstra înfăţişarea specifică, tradiţională. S-au deschis însă posibilităţi de cîştig neaşteptate. Au apărut întîi reclamele, această pacoste care desfigurează străzile centrale, apoi şi demolările, cu autorizaţie sau fără. Pentru a ocoli legea, atunci cînd a fost refuzată cererea de desfiinţare a investitorului imobiliar, se înscenează un „accident“ (incendiu, explozie de gaze etc.) şi începe degradarea intenţionată, cu furtul de materiale atribuit unor necunoscuţi care, în realitate, au fost invitaţi să „se servească“. Am văzut de atîtea ori repetîndu-se acest scenariu...  „Centrul istoric“ nu se stabileşte prin decret, este oraşul aşa cum era la acea vîrstă a sa a cărei amintire vrem s-o păstrăm, adică sîmburele care cuprinde monumentele cele mai vechi. Opera, gările şi Arcul de Triumf – sînt semnele unei dezvoltări mai tîrzii, rezultatul acelei dinamice modernizări pe care a introdus-o deceniul lui Carol al II-lea. Bucureştii (la plural!) fuseseră o colecţie de sate. Acestea s-au aglutinat, coborînd de pe dealuri la şes şi trecînd de pe malul sudic pe cel nordic al Dîmboviţei. Miezul l-a format, probabil, cetatea de pe una dintre aceste coline; alţii au presupus că, la origine, a fost un centru religios.
 
Oricum ar sta lucrurile, înfiriparea unei activităţi economice – meşteşugăreşti şi comerciale – a fost ceea ce a determinat înjghebarea unei capitale, atunci cînd, în locul legăturilor cu Apusul, asigurate pe calea oraşelor săseşti din Ardeal, s-a instalat dominaţia otomană, pentru care trebuia ţinut deschis drumul între Istanbul şi frontiera de nord a Imperiului. În interiorul acestui miez, care n-a fost complet închegat pînă în secolul al XIX-lea, s-au prefăcut necontenit clădirile, alte zone s-au adăugat mai tîrziu, marcînd paşii oraşului către nord. Şoseaua Kisseleff a fost botezată aşa de către Bibescu, în 1843, pînă atunci era Drumul Bănesei; actualul Bulevard al Aviatorilor e fosta Şosea Jianu – între timp a mai schimbat şi alte nume, pe măsură ce se perindau zodiile politice –, dar construcţiile de-a lungul lor au început să se înşire doar în epoca interbelică. Ele nu au mai puţină valoare în ochii arhitectului şi ai istoricului. Ceea ce le ameninţă acum – în afară de iniţiativele megalomane ale Primăriei – este nerăbdarea proprietarilor unor case mai dărăpănate – şi cu un etaj sau doar două – de a construi în locul lor un bloc înalt cu ale cărui chirii să-şi îmbogăţească familia. Nemulţumirea faţă de clădirile vechi, pe care neglijarea timp de 50 de ani le-a adus în această stare, începe de la înălţimea încăperilor, care atrage dificultatea de a le încălzi. Operaţiunea săvîrşită pe Dorobanţi de către o echipă de arhitecţi, cărora nu le pun la îndoială nici competenţa, nici simţul de răspundere, a dus la examinarea zonei protejate 10 Dorobanţi (porţiunea de la Hotelul Howard Johnson la Perla). Documentaţia care a rezultat a trezit îngrijorări şi presa s-a grăbit să denunţe intenţia de a demola jumătate din Dorobanţi. Sîntem o lună mai tîrziu, şi procesul de avizare este încă în curs. În realitate, sînt menţionate şi remodelări, menţinerea unor faţade actuale, dar şi împănarea cu construcţii noi în rarele spaţii libere dintre clădirile vechi şi, destul de des, prelungirea în adîncimea unei parcele în spatele casei de la stradă. 
 
Planul urbanistic general a stabilit nu mai puţin de 114 zone protejate, dar, pînă de curînd, numai 12 dintre ele fuseseră temeinic studiate. Dintre zonele avute în vedere, primele care îmi vin în minte acum sînt: Calea Griviţei, Magheru, Lascăr Catargiu, Căderea Bastiliei, Icoanei, Parcul Filipescu, cartierul Doicescu, din apropierea Parcului Bordei. Cîtă vreme o decizie definitivă se mai tărăgănează, aceste zone sînt protejate numai pe hîrtie. S-a răspîndit o mentalitate pe care nu pot s-o înţeleg – dar pe care o constat –, care preferă mereu ce este nou, ca şi cum vechi ar fi sinonim cu vetust, caduc, înapoiat, primitiv. „Să fim moderni!“ este superstiţia epocii noastre.  
 
Andrei PIPPIDI este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.