Printre reşedinţele nobiliare extraurbane ale Banatului, palate ce păstrează urmele unor epoci şi istorii, unele strălucitoare – vorbind despre bogăţie şi rafinament, altele triste – vorbind despre neştiinţă şi indiferenţă, cel mai vechi este castelul construit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea de către guvernatorul administrativ şi militar al regiunii la acea vreme, contele Claudius Florimund Mercy d’Argenteau. În 1716, cînd trupele prinţului Eugeniu de Savoia, înfrîngîndu-i pe turci, pătrund triumfătoare în Timişoara şi anexează Banatul Imperiului Habsburgic, administraţia teritoriului proaspăt eliberat este încredinţată generalului Florimund Mercy. Sub conducerea acestuia încep demersurile pentru organizarea provinciei: se întocmesc hărţi, se face recensămîntul populaţiei, se încep lucrările de îndiguire a principalelor rîuri şi de secare a terenurilor mlăştinoase, se construiesc drumuri, se ridică fabrici etc. Tot în această perioadă se desfăşoară un proces de colonizare intensă a zonei, cu populaţii de origine majoritar germană, dar şi alte naţionalităţi.  

Satul Carani a fost întemeiat în 1717 de contele de Mercy, fiind populat iniţial cu colonişti italieni, printre care şi meşterii care au lucrat la ridicarea viitorului palat, iar mai apoi sosesc colonişti francezi şi germani. În 1723 şi 1725, satul apare pe hărţile întocmite de administraţia habsburgică cu numele de Kayran, iar în 1761 în dreptul localităţii este trecut pe hartă „Karan oder Mercydorf“ („Karan sau satul lui Mercy“). Satul mai este cunoscut şi sub numele de Merţişoara (românizarea toponimului Mercydorf) şi este în prezent în administraţia comunei Sînandrei, judeţul Timiş. 

După ce îşi construieşte reşedinţa urbană în Timişoara, Mercy îşi ridică pe moşia sa din Carani, între anii 1733-1734, un „palat de vînătoare“. Unele surse susţin că această reşedinţă ar fi fost ridicată pe locul unei mai vechi construcţii, datînd din timpul ocupaţiei otomane.  Ansamblul iniţial al palatului, din care făceau parte, pe lîngă clădirea în sine, diverse anexe, grajduri şi o spectaculoasă grădină barocă, a fost cumpărat recent şi inclus în ansamblul industrial al unei mori. Astăzi, clădirea principală se află într-o stare avansată de degradare. Unul din cele două grajduri anexe, ce făceau parte din ansamblul declarat monument istoric, s-a năruit; al doilea se păstrează, însă este folosit ca spaţiu de depozitare a utilajelor industriale. Despre vechea grădină barocă mai amintesc doar scările, îngropate într-o vegetaţie abundentă, şi prezenţa unor arbori de esenţă rară. 

Construcţie spectaculoasă pentru caracterul aparte, palatul Mercy este aşezat în pantă şi are două niveluri, un parter semiîngropat şi un etaj cu funcţie reprezentativă. Ansamblul clădirii permite citirea mai multor etape de intervenţie: plecînd iniţial de la un volum paralelipipedic, clădirea a primit într-o etapă ulterioară un al doilea volum, cu caracter baroc, care avea ca scop punerea în evidenţă a intrării şi crearea unui spaţiu de recepţie a trăsurilor, constituind o extindere atît în planul parterului, cît şi al etajului. La sfîrşitul secolului al XIX-lea, se efectuează o intervenţie asupra plasticii exterioare, realizată în concordanţă cu spiritul romantic al timpului, înlocuindu-se toate arcele în plin cintru cu arce frînte. Ultimele modificări sînt cele efectuate în perioada comunistă, cînd se intervine brutal asupra compartimentării interioare şi asupra aspectului exterior. 

Neştiut, neîngrijit, uitat, astăzi palatul contelui de Mercy este o oglindă ciobită a istoriei sale, ascunzînd, sub semnele mutilării comuniste şi sub imaginea generală de ruină, detalii care amintesc de o vreme în care cîmpiile mlăştinoase ale Banatului se legau de strălucirea imperială a curţii din Viena, aşteptînd să-şi spună povestea mai departe. 

Anca-Raluca Majaru este studentă la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti şi colaboratoare la proiectul moNUmenteUITATE.