Prietenul meu Samuel Beckett a murit pe 22 decembrie 1989. În ziua în care pentru el s-a sfîrşit, pentru mine a început. În destinul său, aşteptarea s-a stins. În al meu, aşteptarea, pînă atunci cuminte, gri, pe cît de mare pe atît de domoală, s-a colorat agresiv, a explodat ca un ţipăt, a devenit o farsă, m-a obosit şi m-a îmbătrînit cu o frenezie căreia, privind acum în urmă, sînt uimit că i-am supravieţuit. Lumea mea de acum este perfect contemporană cu posteritatea lui.

Aproape toţi cei care l-au văzut pe patul ultimei suferinţe mărturisesc uimitoarea serenitate, „care semăna cu răbdarea unui sfînt“ (Robert Scanlan), cu care aştepta moartea. O aură ascetică l-a urmărit toată viaţa. A ocolit cu precauţie atenţia publică, era renumit pentru travaliul chinuitor pe fiecare cuvînt scris, iubea radical copiii, iar generozitatea sa a devenit legendară. „Dar, nu a fost un sfînt...“ – spune scenografa Jocelyn Herbert gîndindu-se la relaţia lui cu Suzanne Deschevaux-Dumesnil, partenera sa de o viaţa şi, spre final, soţia sa. A înşelat-o cu nenumărate alte femei, a băut prea mult şi era, de fapt, obsedat de el însuşi. „...şi slavă Domnului că nu a fost un sfînt!“, continuă Jocelyn, care l-a cunoscut bine. Nu era, desigur, un sfînt. Chiar circumstanţele în care a cunoscut-o pe Suzanne, în ianuarie 1938 (el zăcea în spital, înjunghiat de un proxenet cu care nu se înţelesese la preţ), nu evocă imediat sacrul. Dar avea, totuşi, un aer mistic autentic, evident în fotografiile tîrzii. Era un păcătos de sfînt. Ionesco e mereu comparat cu el. Ba chiar există o dezbatere stupidă: „cine a scris prima piesă absurdă?“. Mai mult decît diferenţele, tulburătoare sînt asemănările dintre cei doi: amîndoi au avut o relaţie traumatizantă cu tatăl, amîndoi trăiau un love-hate exasperant pentru ţara în care s-au născut (cînd s-a mutat în 1939 în Franţa, Beckett a spus unor prieteni că preferă o Franţă în război, sub ocupaţie, decît o Irlandă în pace), amîndoi s-au stabilit la Paris, amîndoi au scris în franceză după ce primele producţii literare au fost scrise în limba natală (Beckett: „Scriu în franceză pentru că e singura limbă în care poţi să scrii bine fără să ai stil“), amîndoi au ajuns la dramaturgie relativ tîrziu în viaţă. În fine, au avut o prietenie comună: Emil Cioran.

Cioran: „Textul francez Sans se numeşte în engleză Lessness, cuvînt inventat de Beckett, ca şi echivalentul german Losigkeit. Cuvîntul acesta, Lessness (la fel de insondabil ca şi Ungrund al lui Bohme), mă vrăjise într-atît, că într-o seară i-am spus lui Beckett că nu mă culc pînă nu găsesc în franceză un echivalent acceptabil. Ne-am gîndit împreună la toate formele posibile sugerate de sans şi moindre. Nici una nu ni s-a părut că se apropie de inepuizabilul Lessness, amestec de privaţiune şi infinit, vacuitate sinonimă cu apoteoza. Ne-am despărţit destul de dezumflaţi. Ajuns acasă, am continuat să-ntorc pe-o faţă şi pe alta în minte acest amărît de sans. Cînd eram gata să capitulez, mi-a venit ideea să caut în jurul latinescului sine. I-am scris a doua zi lui Beckett că sineite mi se pare cuvîntul visat. Mi-a răspuns că se gîndise şi el la acelaşi cuvînt, poate că în aceeaşi clipă. Totuşi, soluţia noastră, s-o recunoaştem, nu era o soluţie“.


Un irlandez din Minnesota (ei da, există irlandezi născuţi în Minnesota!), actor şi autor dramatic, mi-a sugerat acum vreo zece ani să scriem împreună o piesă de teatru care se petrece într-o cafenea pariziană, la începutul anilor ’80. Doi bătrîni, Sam şi Gene, se întîlnesc întîmplător în cafenea. La început se evită, deşi e limpede că se cunosc bine. Apoi încep să vorbească, la început rezervat, apoi tot mai destins. Se aşază la masă, cer ceva de băut şi conversaţia creşte. Sînt doi scriitori, doi dramaturgi de imens succes, galonaţi care cu Nobel, care cu fotoliul de academician. Sînt contemporani în toate, în teme, în obsesii, în vocaţie, în scepticism. Scriu cam acelaşi fel de teatru şi au ajuns, cam în acelaşi timp, pe culmea succesului. Deşi locuiesc la Paris de decenii şi împart gloria aceleiaşi meserii, cei doi nu şi-au vorbit niciodată. Acuma, bătrîni, stau de vorbă pentru întîia oară. Explorează împreună toate cele ce i-au despărţit: glorie, bani, cohorte de fani, orgolii. Poate chiar femei. Poate chiar politica. Descoperă, totuşi, că ceea îi uneşte e mai mult, mai semnificativ. Apoi, descoperă că i-a despărţit tocmai faptul că, în adînc, sînt atît de asemănători.

Paradoxuri peste paradoxuri. La un moment dat, un grup de tineri intră în cafenea. Sînt şi ei autori dramatici şi încep să discute de-ale lor. Nu îi recunosc pe cei doi bătrîni. Dar le cunosc operele foarte bine, le-au învăţat la şcoală. Cei doi bătrîni îi sondează pe tineri: „Vă place Beckett? Vă place Ionesco?“. Se răspunde cu un hohot enorm. Tinerii dramaturgi îi socotesc de necitit, îi judecă nemilos, îi cred depăşiţi. Piesele lor au îmbătrînit, nu mai spun nimic sufletului de azi. Sînt uscate şi abstracte. Dacă asta era norma acum 50 de ani, astăzi este reţeta sigură a eşecului. Pe cît de revoluţionare erau piesele lor în anii ’50-’60, pe atît de rebegite sînt acum. „Piesele nu rezistă. Poate doar scene sau replici. Dar nici acelea prea multe!“, va spune, tăios, unul dintre tineri. Tinerii ies valvîrtej din cafenea. Cei doi bătrîni, clasicizaţi de premii supreme şi academii seculare, rămîn melancolici. Nu am scris niciodată piesa aceasta şi nici măcar nu ne-am gîndit la un final. E prea devreme.