În Piaţa Sfîntul Gheorghe din Timişoara se fac lucrări de modernizare, parte a unui proiect european de reamenjare a Centrului Istoric al oraşului. Aşa cum se întîmplă de obicei în aşezările vechi, şi aici „sînt probleme“, ca să mă exprim în limbajul politic-adminstrativ. Acestea apar de fiecare dată cînd se ivesc buldozerele şi încep să muşte din asfalt, şi au un chip extrem de neatrăgător – pentru lumea constructorilor, a investitorilor industriali –, al unor vechituri pe care intelectualii, care mai mult încurcă, le zic vestigii arheologice. Se înţelege, sper, că am vorbit pe gustul celor care omoară, în numele avîntului economic al lumii noi, de-i zice brave new world, dărăpănăturile mucegăite care se ivesc din pămîntul excavat de buldozer.  

Aşa şi aici, în Piaţa Sfîntul Gheorghe, au apărut fundaţii, ziduri groase din cărămidă şi pe dată s-au ivit arheologii şi au curmat drumul spre mai bine al localnicilor – după cum se exprimă unii în discuţiile de pe net sau aiurea, chiar la faţa locului. Fumează supăraţi, stau cu mîinile în buzunar, se zgîiesc la dărăpănăturile ivite din bezna ţărînei şi se oţărăsc la cei care le explică de ce trebuie conservate. Spre exemplu, zic aceştia, fundaţiile astea se pare că aparţin celei mai vechi biserici din oraş, unul dintre puţinele vestigii medievale, o biserică de cin regal, în care ar fi păşit chiar regele Carol Robert de Anjou, înainte de a pleca în expediţia militară în care fu învins, în veacul al XIV-lea, de Basarab I, la Posada, în urma cărei victorii a fost să se nască Muntenia. Eh, şi ce-i cu asta – ni se spune chiar acolo, de faţă cu zidurile –, ce să-ţi spun? Nişte cărămizi pe care le găseşti prin tot locul. Cum să te împiedici săptămîni în şir de ele, pînă scormonesc ăştia de la Muzeu, ba mai mult, să dăm şi bani din buget ca să le acoperi cu sticlă în pasajul viitoarei pieţe, ca să ce? O întrebare căreia cu greu îi putem face faţă. Toate dărăpănăturile patrimoniale sînt duşmanii mai binelui nostru împănat cu fast-food-uri şi cu non-locuri de felul acestora. Chestiunea devine cu adevărat gravă cînd la fel gîndesc şi autorităţile. Şi, din păcate, mulţi din reprezentanţii acestora gîndesc aşa.  

Puţini ştiu misterul poveştii care se naşte din căutările arheologice ale ruinei. Şi mai puţini sînt cei care pricep că un spaţiu public urban, modernizat amarnic cu gresie sau (şi mai rău) cu marmură ori asfalt, iese, prin ruina protejată găsită acolo, din non-loc şi devine ceva. Un topos cu semnificaţie. Nici asta nu pare să atragă atenţia multora. Vrem musai „altceva“, modern, care de multe ori este de niciunde. Şi asta împotriva poveştilor istoriei, aşa cum este chiar cea a bisericii, devenită, cînd cu modernizarea din 2006 a căii de rulaj a tramvaielor de lîngă piaţă, morminte ciudate, peste 20 la număr, dispuse într-un fel neaşteptat şi cu scîndurile sicrielor altfel decît cele creştine. Şi cum nu au înţeles de ce anume erau aşa, careva a văzut la televizor o înmormîntare musulmană prin Dobrogea, cu sicriu asemenea, care i-a pus pe calea cea bună a investigaţiei. Mormintele datează din perioada musulmană a oraşului, cînd Cetatea a fost capitală de vilaiet. Tulburător a fost şi faptul că, în unele sicrie, au fost dosite mici cruciuliţe. Explicaţia este parte a unei poveşti despre musulmanizări intempestive, care s-au năpustit prin imperiu: din Albania, Bosnia şi pînă la Timişoara. Unii se pare că şi-au ascuns credinţa creştină pînă în mormînt. O poveste care merită tot banii de la buget! 

Daniel Vighi este scriitor.