Saturaţi de istoria lor adesea tragică, evreii tind să aibă un respect adînc pentru trecut. Anul acesta, comemorarea Zilei Holocaustului la Ierusalim i-a provocat din nou pe liderii israelieni să se întreacă între ei în discursuri prin care au alimentat psihoza naţională şi isteria publică privind intenţiile Iranului. Preşedintele Shimon Peres a vorbit despre „pericolul de exterminare“ cu care se confruntă Israelul. N-a fost nici o surpriză faptul că Netanyahu a fost surclasat. Pentru el, preşedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad e un al doilea Hitler, iar lumea are acum de înfruntat aceleaşi provocări pe care le-a avut cu puţin înaintea venirii lui Hitler la putere. Netanyahu a avertizat că această cursă a înarmării cu arme nucleare, pe care o dezvoltă Iranul, poate fi înţeleasă doar în contextul în care liderii iranieni „se entuziasmează în continuu la exterminarea statului evreu de pe faţa pămîntului“. Presupunîndu-se că acum, ca atunci, lumea va rămîne indiferentă la asemenea crime.

Analogia lui Netanyahu privind Holocaustul ar fi rămas doar un discurs intelectual, dacă n-ar fi fost însuşi Netanyahu cel responsabil pentru luarea deciziei cu privire la posibilitatea de a ataca instalaţiile nucleare ale Iranului, provocînd astfel o confruntare de dimensiuni apocaliptice în Orientul Mijlociu. Cariera mentorului său politic, Menachem Begin, a demonstrat de altfel că analogiile distorsionate între trecut şi prezent pot da naştere unei politici iresponsabile. În invazia catastrofală pe care a provocat-o în Liban, în 1982, Begin s-a erijat într-un soi de trimis al lui Dumnezeu pe pămînt, un Răzbunător al Holocaustului. Pentru Begin, Arafat în Beirut a fost precum Hitler în buncărul său din Berlin. Într-adevăr, Abba Eban l-a ridiculizat pe Begin pentru a se fi comportat „de parcă Israelul ar fi fost un fel de Costa Rica dezarmată, iar Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei s-ar fi comportat ca un Napoleon Bonaparte, Alexandru cel Mare şi Attila Hunul, toţi reuniţi într-unul singur“.

 Begin a fost cea mai bună dovadă că Mişcarea Sionistă, deşi a creat un stat din cenuşa Holocaustului, a dat greş în eradicarea imaginii colective cum că evreii şi Israelul sînt nişte victime. Netanyahu patentează imaginea Israelului ca naţiune incapabilă de a evada din închisoarea trecutului său.

Israelul nu greşeşte cînd are dubii serioase în ceea ce priveşte eficienţa măsurilor pe care Statele Unite pretind că le adoptă în speranţa de a zădărnici ambiţiile nucleare ale Iranului. Nici sancţiunile prevăzute şi nici recentul document publicat în „Raportul SUA privind Revizuirea Politicii Nucleare“, un document mult mai puţin revoluţionar decît era de aşteptat, nu vor diminua potenţa nucleară a Iranului. În loc de a-şi pune speranţa în propria capacitate de a stopa programul nuclear al Iranului, lumea pare mai pregătită să înveţe să trăiască în vecinătatea unui stat armat nuclear.

Dar asta n-ar fi doar problema Israelului. Un asemenea colaps răsunător al „Tratatului pentru neproliferare nucleară“ ar fi o provocare formidabilă pentru întreaga lume, în special pentru Orientul Mijlociu. Retorica vicioasă antisemită a Iranului este o încercare transparentă de a-i manipula pe vecinii arabi prin prezentarea puterii sale militare ca un vîrf de lance în confruntarea lumii arabe cu Israelul. De fapt, un Iran nuclear ar arunca întreaga regiune într-o anarhie nucleară. Arabia Saudită, Egiptul şi Turcia şi-ar crea singure propria „bombă sunnită“, pentru a contracara pericolul unui imperiu nuclear şiit, format chiar în vecinătatea lor.

Cînd nu a mai simţit nevoia de a exploata solemnitatea ceremoniilor de comemorare a Holocaustului, Barak a trimis mesajul potrivit puterii crescînde a Iranului. Cu un an în urmă, fiind perfect conştient de inevitabilitatea obţinerii bombei nucleare de către Iran, a contestat într-un mod sobru periculoasa distorsiune istorică pe care o face Netanuyahu.

„Israelul nu este evreimea europeană“ a declarat la momentul respectiv Barak. „Sîntem o naţie puternică, căreia întreaga lume îi atribuie capacităţile nucleare şi, în termeni populari, sîntem o superputere.“ Apoi şi-a exprimat dezacordul în ceea ce priveşte compararea pericolului iranian cu Holocaustul, pentru că „această comparare trivializează Holocaustul şi dă provocărilor actuale o altă perspectivă decît cea pe care o au de fapt. Nimeni n-ar îndrăzni să distrugă Israelul“. Însă ciclul istoriei nu s-a încheiat. Israelul trebuie să decidă dacă e o superputere sau un ghetou evreiesc aşteptînd un pogrom iminent. Istoria, în mîinile manipulante ale politicienilor şi ideologilor incorigibili, poate fi ori o armă mentală periculoasă de a manipula masele, ori – cum spunea James Joyce în Ulise – „un coşmar“, din care e foarte greu să te mai trezeşti.

Filtrînd obsesiv acest conflict prin coşmarul Holocaustului şi a zilei comemorative palestiniene Nakba, israelienii şi palestinienii şi-au condamnat totuşi şansa la o înţelegere paşnică. Văzînd conflictul actual între puterile militare formidabile ale Israelului şi Iranului, prin aceeaşi lentilă, vom ajunge doar la o catastrofă de neimaginat.

Shlomo Ben-Ami este actualul vicepreşedinte al Centrului Internaţional pentru Pace din Toledo, ex-ministru de externe israelian, autor al volumului Cicatricile războiului, rănile păcii: o tragedie israeliano-arabă.

Copyright: Project Syndicate, 2010
traducere de Stela GIURGEANU.