Cîndva, demult, prin secolul al XIX-lea, nişte înţelepţi istorici, adevăraţi oameni de cultură, s-au gîndit cît de important ar fi să existe locuri în care să se adune documentele emise de instituţii şi de persoane cu funcţie în stat şi în oraş. Destul de repede s-a perceput valoarea înscrisurile adunate într-o viaţă de trudă de către personalităţi culturale, ştiinţifice şi din alte domenii. Este ca o legendă cu semnificaţie de simbol păstrarea, de către Titu Maiorescu, a lăzii cu manuscrisele, ciornele, bruioanele poetului Mihai Eminescu şi depunerea acestora la Academia Română, de unde, peste ani, printr-o trudă tenace, s-au putut reconstitui atîtea capodopere ale liricii eminesciene sau etape din uriaşul efort creator al acestuia.

Astfel de gînduri bune au condus către constituirea unei prestigioase instituţii, Arhivele Naţionale, căreia i s-a găsit şi locul potrivit de adăpostire – clădirile construite special, care înlocuiau ruinele chiliilor Mănăstirii Mihai Vodă, respectînd impunătorul lăcaş de cult şi reconstituind, în limbajul arhitectural al sfîrşitului de veac imaginea incintei mănăstireşti care domina oraşul de pe Dealul Spirii, unde era aşezată. Mai tîrziu, s-a constituit, din aceeaşi nevoie de a păstra date preţioase, Arhiva oraşului Bucureşti, iar marile instituţii – Ministere, Primăria Bucureştiului –, dar şi cele mai mici au înţeles că unele documente trebuie să rămînă ca mărturie autentică a celor petrecute de-a lungul istoriei. Acestea au fost păstrate şi la firme, organizaţii, dar şi în familii, fie că erau nume de vază ale ţării sau familii ale locuitorilor oraşului, de mulţi, foarte mulţi ani. Şi, astfel, s-au păstrat în sipeturi acte de vînzări şi cumpărări de proprietăţi, donaţii, moşteniri, foi de zestre, corespondenţă. Din păcate, faţă de alte meleaguri, puţine au ajuns în instituţia constituită pentru a le păstra şi a le pune la dispoziţia celor interesaţi. În cazul celor particulare, au contat mult vremurile, căci oamenii de pe la noi au trecut prin multe: armate străine care au ocupat oraşul, incendii, persecuţii politice – în care şi o scrisoare te putea condamna. S-au păstrat mai mult timp arhivele instituţiilor, pînă cînd şi acestea au fost risipite – din indiferenţă, din nepricepere şi, mai ales, din ignoranţa celor care decideau asupra lor.

S-a dărîmat frumosul sediu de pe Deal, operă a unor arhitecţi de prestigiu, iar arhiva a fost dusă în diferite spaţii. S-au desfiinţat instituţii, prin formula deja devenită şablon – reorganizare. Cine s-a preocupat de arhivă? Unde pleacă, cine o preia? Sigur, a existat o Lege a Arhivelor (chiar de curînd reactualizată), au existat şi mai există arhivari care s-au luptat să nu fie împrăştiate documentele, pînă cînd nu au mai avut şi nu li s-a creat spaţiul necesar. Există specialiştii la Arhivele Naţionale, care, prin atribuţia dată de lege, urmăresc şi îi îndrumă pe arhivarii din instituţii. Dar cînd se reduc posturile, cînd ne costă prea mult bugetarii, de unde poţi tăia? Să plece omul de la arhivă, să o preia altcineva, cu alte atribuţii, care nu ştie şi nu are timp să înţeleagă că răspunde de un tezaur. Arhivarii – în instituţii cu arhive care păstrează documente de zeci de ani – sînt prea mulţi, mai reducem numărul lor. Nu ne uităm la ce atribuţii au, ce înseamnă ore şi ore de căutare prin inventare scrise şi recrise, căratul şi reaşezatul dosarelor ş.a.m.d. Unde stă arhiva sînt hîrtii, sînt grele, deci e bun subsolul care se mai inundă, e bună o clădire veche, unde nu este căldură, căci hîrtiile nu tremură de frig (dar se degradează ireversibil – ar striga orice restaurator de hîrtie!), iar arhivarul poate îndura frigul, praful, căci este cel mai mic în schemă. Clădirea Primăriei Capitalei a intrat în restaurare, măsură normală pentru suta de ani pe care o poartă în spate şi valoarea ei arhitectural-urbanistică şi memorială. Dar în cămăruţe obscure, la subsol, la etaj, sub scară, deţine o comoară: autorizaţiile de construcţie a clădirilor, începînd cu anul 1913 – deci toată perioada interbelică, extraordinară în dezvoltarea urbanistică şi arhitecturală a oraşului –, de cele mai multe ori însoţite de planuri semnate de arhitecţi, care au intrat deja în cartea de istorie, multe opere fiind încă necunoscute. Tot aici, poţi afla planurile parcelărilor, ale alinierilor de străzi, documente care redau concret cum gîndeau evoluţia oraşului cei trei actori principali: proprietarii – persoane sau instituţii –, arhitecţii care proiectau noile construcţii sau le reparau pe cele existente, şi administraţia oraşului: serviciul tehnic, arhitectul şi inginerul-şef, primarul. S-a mutat provizoriu Primăria, dar Arhivele? Într-o gîndire coerentă şi cu respect faţă de valorile pe care le gestionează Primăria, în primul rînd trebuia să se găsească locul în care să plece toate fondurile arhivei. Era un moment esenţial, căci oricum nu mai încăpea în spaţiile repartizate ei. Biroul arhivarilor era minuscul şi sufocat de dosarele şi inventarele care trebuiau cercetate pentru a răspunde petenţilor, iar cercetătorii erau oamenii-fantomă, pentru că locul lor era rezervat „în aer“. Evident, cei care lucrau direct cu acest tezaur şi cu oamenii interesaţi de el solicitau, redactau memorii, explicau necesitatea adunării, o dată pentru totdeauna, într-un singur spaţiu al arhivei, al arhivarilor şi al sălii cercetătorilor, iar în continuare, în condiţii vitrege, munceau cuminţi, liniştiţi, încercînd să-i ajute pe toţi.

Nu era, din păcate, nici prima şi mă tem că nici ultima dată cînd cei care decid nu ascultă de cei care efectiv lucrează într-un domeniu. Aşa că arhiva Primăriei Capitalei a plecat prin tot oraşul, pe unde s-a găsit cîte un spaţiu nefolosit, iar acum, ultima parte din ea – autorizaţiile de construcţie – aşteaptă, nu se ştie pînă cînd, să fie scoasă din clădirea în plin şantier, cu scări demolate cu pasarele de lemn, care trec peste hăul de doi-trei metri şi peste care se mai duc, plini de curaj, arhivarii. Sigur, cercetătorii să-şi vadă de alte treburi, dacă sînt mai bătrîni, să se străduie să trăiască, dacă sînt mai tineri, să nu-şi piardă interesul, căci cîndva se va muta undeva şi această parte din arhivă, apoi se va pune în ordine, ca să poţi găsi un dosar în ea, se vor mai rătăci unele – nu se pierd, dar cei cîţiva arhivari (evident, este munca specifică doamnelor) trebuie să răspundă şi la solicitările serviciilor Primăriei sau ale celor care au nevoie de vreun act mai vechi şi, oricum, este „o plăcere să te plimbi“ în cît mai multe sedii ca să cauţi dosare şi apoi să le duci înapoi.

Toţi cei care sînt interesaţi şi care nu vor reconstituiri tip poveste „a fost odată ca niciodată“, ci un adevăr susţinut de document, de actul, de înscrisul căutat cu migală şi găsit cu greu, preţuind relatările care au un grad de verosimilitate tocmai datorită acestor documente, cei pentru care istoria unei case, a unei străzi, a familiilor sau a instituţiilor poate reconstitui imaginea reală a vieţii care s-a petrecut pe aceste meleaguri, sigur nu contează în viziunea administrativă. Se uită mereu că, legînd pe cei au fost cîndva de cei prezenţi, li se oferă şansa să devină o parte din această curgere a vremii, care are neapărat un trecut şi un prezent ce va fi urmat de viitor. Adevărul se găseşte în arhive. Daţi-ne voie să le cercetăm!

Cezara Mucenic este istoric de artă.