În ianuarie 2009 (cum trece vremea!), am adresat o „scrisoare deschisă domnului ministru Theodor Paleologu“. Acum, avem alt ministru, din păcate (ale cui?), aşa că unele lucruri ar fi de repetat, pentru cine nu le ştie încă, dar, mai ales, pentru cine nu se sinchiseşte de ele. Vorba aceea: „Nimeni nu-i mai surd decît cine nu vrea s-audă!“

Una-alta din ce scriam atunci nu se mai potrivesc astăzi, aşa că am de adăugat sau de schimbat cîte ceva. Deci, să pun placa:

„Ca urmare a dezvoltării economice rapide – e vorba numai de averile particulare – şi a incapacităţii statului de a asigura protecţia şi reabilitarea monumentelor istorice, patrimoniul cultural este victima unui proces de erodare şi de distrugere fără precedent. Într-adevăr, înainte de 1990, pericolul îl reprezenta numai – în Capitală şi în cîteva oraşe mari (de pildă Iaşi, Ploieşti, Craiova sau Braşov) – ambiţia autorităţilor de a «ctitori» fie edificii de prestigiu, fie cartiere de locuinţe.“ Aici adaug că, de curînd, din acelaşi orgoliu, veşnicul primar de la Iaşi, Nichita, a tăiat toţi teii care făceau mîndria oraşului pe care-l înmiresmau de multe primăveri, ca să pună în locul lor salcîmi japonezi! Cică pentru a lăsa să se vadă mai bine Primăria, Mitropolia şi alte monumente istorice... Pînă să prindă de veste cetăţenii care, în frunte cu directorul Grădinii Botanice, au vrut să protesteze, teii nu mai erau! „În prezent, iniţiativa investitorilor caută în centrul municipiilor, unde valoarea terenurilor a crescut enorm, amplasarea unor construcţii de mari proporţii, destinate să aducă venituri prin închiriere sau vînzare. Aşadar, susceptibile de a fi reutilizate sînt parcurile publice şi suprafeţele construite înainte de al Doilea Război Mondial. Această febră constructivă, care desfigurează peisajul urban, nesocoteşte faptul că, nici pentru veacul al XIX-lea, nu s-au păstrat decît puţine exemple de arhitectură civilă. Nu trebuie să ne înşele numărul de 29.435 de monumente istorice pentru întreaga ţară, dintre care 2627 pentru Bucureşti: au fost mai adeseori cruţate edificiile religioase, iar la înscrierea pe lista oficială s-a procedat superficial şi aleatoriu, aşa că numeroase case din secolul care a urmat Regulamentului Organic, fiind absente din acest inventar, sînt expuse demolării. Ceea ce dispare sub ochii noştri este singura zestre capabilă să mai evidenţieze identitatea noastră culturală. Încep să se arate efectele intenţiei de a dispersa răspunderea pentru întreţinerea monumentelor, care ar trece de la Minister la consiliile judeţene sau orăşeneşti («descentralizare»!), cu toate că acolo nu există oameni competenţi, sau măcar conştienţi de necesitatea de a conserva/restitui memoria colectivă.“ Acum va fi mai rău, fiindcă se desfiinţează comisiile zonale, care erau însărcinate să-şi spună cuvîntul pentru probleme locale sau să le semnaleze Comisiei Naţionale.

„La centru, adică în Minister, DMI nu mai dispune decît de un personal redus, insuficient pentru evidenţa şi supravegherea monumentelor. A reţine în sarcina Ministerului doar monumentele de categoria A (importanţă maximă, naţională) ar însemna condamnarea celor de categoria B (importanţă locală). Numărul şantierelor de restaurare deschise anual a scăzut sub 20%, faţă de perioada 1997-2001.

Se pune întrebarea cum s-a deschis drumul către această situaţie. Legea patrimoniului a întîrziat zece ani. De cînd o avem, aplicarea ei a fost împiedicată sau ocolită din diverse cauze: corupţia, indiferenţa sau ignoranţa, lipsa de fonduri. Ca exemplu pentru ultima din aceste cauze, statul n-a putut ajuta, cum era obligat prin lege, eforturile proprietarilor particulari de a întreţine monumentele pe care le deţin, nici nu şi-a exercitat dreptul de preempţiune pe care i-l dă aceeaşi lege, la vînzarea monumentelor aflate în proprietate privată.“ Scriam: „Chiar în momentul de faţă, este de vînzare hanul Solacolu, ultimul din marile hanuri bucureştene din veacul al XIX-lea, care are şi o valoare memorială internaţională, deoarece a locuit acolo Liuben Karavelov, lider al emigraţiei revoluţionare bulgare în ajunul Războiului de Independenţă. Ar putea Ministerul nostru al Culturii să ia asupră-şi achiziţia acestui monument istoric, atît de neglijat în ultima vreme, încît se găseşte într-o ruşinoasă stare de degradare? Lupta cu ignoranţa şi indiferenţa se poate duce numai printr-un program de stăruitoare educaţie. Aşa cum este predată istoria în şcolile noastre în ziua de astăzi, este total desprinsă de realitatea direct vizibilă în cotidian. Cît despre corupţie, ea se manifestă chiar în structurile care au datoria de a apăra patrimoniul, dar şi în cazul organelor de justiţie solicitate să intervină pentru respectarea legii monumentelor, atunci cînd ea a fost încălcată. La Ploieşti, un fost miliţian, cu relaţii prin tribunale, a dărîmat nepedepsit casa lui Ilie Lumînărarul, unde copilărise Caragiale. Oamenii-cheie pentru interesele private contra patrimoniului par a fi inamovibili, toate partidele au nevoie de ei. Uşurinţa cu care se obţin autorizaţii de demolare sau avize de declasare nu poate avea decît o singură explicaţie.

Soluţiile de rezolvare a acestui ansamblu de probleme trebuie căutate şi în domeniul juridic, printr-o legislaţie mai puţin permisivă şi care să aibă pedepse clare acolo unde e încălcată, şi în creşterea alocaţiilor bugetare destinate întreţinerii şi restaurării. O posibilitate ar fi şi parteneriatele de finanţare: 50% din partea statului şi 50% din partea colectivităţii locale sau a unei fundaţii. Deschiderea unui număr mai mare de monumente istorice pentrru vizitare ar asigura cointeresarea Ministerului Turismului pentru punerea în valoare a patrimoniului. În ce priveşte organizarea administraţiei, sînt două reforme strict necesare: reîntoarcerea personalului Direcţiei Monumentelor Istorice la efectivele pe care le avea şi atribuirea de puteri sporite Comisiei Naţionale. Ca organ consultativ, ea nu mai are putinţa de a acţiona cu eficacitate. A-i reda capacitatea decizională a devenit indispensabil atît în alcătuirea planului anual de lucrări, cît şi pentru clasarea urgentă a unor monumente în pericol. În cazul în care proprietarul privat nu şi-a respectat obligaţiile asumate spre conservarea monumentului, Comisia trebuie să poată riposta prin expropriere.“ În loc să ţină seama de recomandările acestea, Ministerul a rămas cu şase persoane la DMI şi a fabricat o comisie cu 21 de membri, aproape toţi noi, a căror adecvare la funcţie este adesea discutabilă. Ministerul sau Gold Corporation au avut motive să facă apel la ei.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.