Sînt oameni pe lîngă care treci... Poate nu zilnic, dar îi întîlneşti pe toate drumurile. Oameni simpli, care se feresc din calea ta, pentru că modestia născută din trecerea prin viaţă e cuvîntul de ordine. Uneori, dacă te văd că apari inopinat, în fapt de seară, în pragul casei lor, se ascund după uşa unei încăperi neîncăpătoare şi te lasă pe tine să dormi în odaia mare. În camera de lîngă drum. Pentru că ei ştiu că nu drumul e important, sau poate că şi el, dar contează mai ales unde ajungi şi cum ai parcurs drumul. Cum să curgi, ca o apă, de la Vadu Dobrii la Stretea...

La Faţa Roşie

Două zile de pedalat mi-a luat să parcurg nici 70 de kilometri. Drumuri proaste şi ocolite, furtuni şi ploi, apoi noroaie, apoi muşte şi ţînţari şi tot felul de vietăţi care ţi se aşază pe piele taman cînd împingi de bicicletă pe dealuri în sus (că poţi împinge de velociped şi pe dealuri în jos!), şi panta e prea mare ca s-o mai laşi puţin sprijinită de vreun pom şi să te apuci de plesnit muşte.

Greu, dar am ajuns. În Pădurenimea hunedoreană, frumuseţea constă mai ales în faptul că, după ce ieşi în culme şi treci de păduri, dai de sate. Unele cu casele înghesuite poartă lîngă poartă. Altele – puţine, mai răsfirate. Răsfirată e şi aşezarea de la Faţa Roşie. Am mers multă vreme şi lung drum printre poieni cu şuri acoperite cu paie. Pustii şi părăginite. Şi poienile, şi şurile... Într-un final, spre seară, căutam loc de dormit. Că acoperiş de cort deasupra capului nu aveam şi hamacul mi se sfîşiase cu o seară înainte, în bucăţi. Voiam un loc cu fîn, o şură. M-am oprit lîngă nişte tineri ce făceau clăi. I-am ajutat vreo două ceasuri şi i-am fotografiat, apoi unul dintre ei m-a primit în şura lui. Voia să mă bage în casă, dar n-am acceptat. Casă am şi eu acasă!

Pînă să vină ora somnului, am stat cu gazda la poveşti. În faţa tîrnaţului, la lumina lunii – că Faţa Roşie n-are curent electric. Doar un cablu de fibră optică, pentru Internet, străbate aşezarea, ca să ajungă tocmai în centrul de comună, la primărie în Bătrîna. Administraţie locală din judeţul Hunedoara, cu patru sate componente şi 124 de locuitori. Bine, s-ar putea ca locuitori să fie mai mulţi, dar atît am găsit număraţi neoficial. Că oficial, pe site-ul primăriei, în mai 2014, la „informaţii demografice“ şi „căi de transport“, spaţiile albe îţi dau dureri de cap.

Berea o ţineam la rece, în pivniţă, plutind în butoaie cu apă, adusă de la sute de metri distanţă. Dar tot caldă era. Căci nici apă potabilă şi nici canalizare centralizată nu cred să vadă vreodată Faţa Roşie. Dacă n-a văzut cătunul aşa ceva cînd era plin de lume şi avea şi şcoală, nu prea mai sînt şanse acum. Problema apei în Ţinutul Pădurenilor e veche de cînd lumea. La propriu. Şi oamenii care s-au suit pe dealuri să devină pădureni ştiau de ea. Dar s-au resemnat cu gîndul că vor căra apa în spate toată viaţa. Există un fel de legendă, cum că „Şerban Aurel din Feregi, un sat din Pădurenime, în 1960, după ce şi-o înălţat casă nouă, o vrut şi apă la botul calului. Şi o săpat şapte fîntîni. Toate la peste 15 metri adîncime. N-o găsit nimic, dar nu s-o lăsat. Aşa că, la ultima, o ajuns la 21 de metri. Spre centrul pămîntului. Acolo, în hăul acela, l-o apucat şi pe el disperarea: «Cînd dai de un strat de piatră de var (calcar), nu mai are rost să sapi, n-ai nici o speranţă de apă...»“ (citatul provine din cartea lui Rusalin Işfănoni, Pădurenii Hunedoarei, Bucureşti, 2006, p. 102)

Cînd am ajuns eu acolo, mai erau opt oameni în tot satul. Dintre care trei se pregăteau de plecare spre orizonturi şcolare mai bune. Adică adulţii aveau un băieţel care împlinea chiar în acele zile trei anişori. David Andrei. I-am făcut cadou o carabă aurie, strălucitoare, de pe rucsacul meu. Din toamnă, oamenii urmau să se strămute la vale, într-un sat unde-şi cumpăraseră deja casă, şi care sat avea şi grădiniţă, şi şcoală. Stăteam şi priveam şi-mi părea rău de cum o să arate acareturile alea peste cîţiva ani...

Adam... Viorica Adam...

Seara, cît am pierdut vremea la poveşti, nici n-am văzut-o. Posibil doar să-mi fi apărut ca o umbră în colţul ochilor, bîntuind prin bucătăria de vară. Bănuiam, totuşi, că mai e cineva în gospodărie, în afară de David Andrei şi de părinţii lui, pentru că se auzeau zgomote de blide ciocnite în bucătăria de vară şi băieţelul tot mergea să se alinte prin încăperea întunecoasă, luminată doar de focul din sobă...

M-am trezit dimineaţa în fîn proaspăt cosit şi mi-am împachetat bagajele. Am făcut poze la casă şi la anexe. M-am plimbat vreun ceas. Apoi m-au chemat la masă. Că oamenii plecau la biserică pe la 9. La „alduita“ (binecuvîntata) biserică din Bătrîna, normal. Că e singura biserică din cele patru sate ale comunei. Am mîncat (nu că n-aş fi avut mîncare!) cele mai bune bucate, nişte cartofi fierţi cu unt şi sare şi asezonaţi cu castraveciori muraţi. Ăsta e şi acum, se pare, meniul la micul dejun la pădureni. Plus un păhărel de ţuică. Nu mi-o stat mintea la slănina, cîrnaţii, salamul sau pateul ce se plictiseau în rucsac, alături de roşii, castraveţi verzi şi gogoşari. După ce am mîncat, oamenii au plecat. Cu maşina. Eu am dat să mai stau, că nu mă grăbea nimeni. Că eram cu bicicleta. Însă am văzut, la un moment dat, o umbră prin bucătărie. Era Adam. Adam Viorica. Străbunica lui David Andrei şi bunica soaţei stăpînului casei. Venise special pentru ziua strănepotului şi se pregătea de plecare. Avea 77 de ani. Şi era mama lui Achim Aron, singurul locuitor din Piatra. Alt sat din Bătrîna...

Am început să povestim. Încetul cu încetul, mă minunam tot mai mult. Nu înţelegeam nimic, deşi îmi notam totul. Eu o întîlnisem în Faţa Roşie. Ea se născuse în Vadu Dobrii. Un sat dintr-o comună, Bunila, undeva în vîrful munţilor Poiana Ruscă. Circa 1110 m altitudine. Apoi s-a măritat în Piatra. Comuna Bătrîna. 800 m altitudine. Cu primul bărbat a avut un copil, însă omul ei a murit. S-a măritat a doua oară, în Stretea. Din nou alt sat, din nou altă comună, pe malul Mureşului. Dobra. 200 m altitudine. Viaţa ei a curs ca un pîrîu, din vîrf de munte pînă-n luncă de rîu. Ca Valea Dobrii.

Tinereţe-n Vadu Dobrii

Pentru că tot eram hăbăuc, am întrebat-o cum a ajuns acolo. La Faţa Roşie. Mi-a povestit jumătate de ceas şi mi-ar mai fi spus mult şi bine. Doar amintiri. Dar avea o carte de rugăciuni în mîini, aşa că am schimbat vorba şi am întrebat-o unde a făcut şcoala. La Vadu Dobrii? Răspunsul m-a blocat: „N-am fost la şcoală deloc, domnu’ meu... Mama a murit cînd aveam trei ani, iar tata s-o-nsurat din nou! Aşa că nu m-o mai dat la şcoală. Că măştioaie avea nevoie de slugă-n casă, nu de altă fată pe care s-o crească şi s-o mărite cu zestre...“

Hainele ei nu mai aveau nimic din costumul pădurenesc, însă vorbele nu le uitase. Era îmbrăcată aproape toată în negru. Doar cămaşa albă. Totul trăgea mai mult spre zona etnografică a Văii Mureşului, mai nimic spre Ţinutul Pădurenilor. Femeia nu avea nici „bumbi“ (nasturi din sticlă colorată) la haine, nici „cîrpă“ (pînză albă din bumbac din care se făceau basmale) pe cap. În loc de „ciptă“ (dantelă fină aplicată la poalele cămeşilor de sărbătoare) erau doar nişte ciucurei negri. „Ciupeagul“ lipsea...

Am întrebat-o ce-i aia „măştioaie“. Mamă vitregă. „Să vezi, domnu’ meu... Tata pleca la lucru. La mină. No, ca bărbaţii în putere şi harnici. Şi io rămîneam cu măştioaia. Era rea. Tare rea. O ţin minte şi acum de parcă o văd în faţa ochilor. Mă punea numa’ la lucru şi nu-mi dădea să mînc. Tremuram de slăbiciune. Că mă trimitea măştioaie după apă numa’ ca să rămînă ea cu copiii ei. Io plecam la apă, iar ea şi pruncii ei mîncau pe ascuns şi, cînd veneam io, ei beau apa adusă de mine, că erau deja sătuli. Că apa era departe de unde stăteam noi, şi pînă veneam io, ei se săturau de mîncat bucate. Io luam dărabele rămase, cojile, cum le mai zice, şi le întinjeam în ce rămînea prin laboş.“ Nu ştiam cum s-o consolez. Aşa că am zis că, oricum, tatăl, ca orice tată, ţinea la copii lui, şi i-o fi spus poveşti seara. Să mi le zică şi mie.

„Io, seara, moartă de foame, îi spuneam lu’ tata ce păţeam peste zi. Şi tata mă bătea că de ce îi spuneam.“ M-am dumirit. Fără poveşti. „El lucra la mină şi era obosit, săracu.’ Nu putea să aibă şi grijă de mine. Aveam numa’ ce-mi cîştigam io. Munceam mult şi greu. Mă băgam peste zi în groapă de cînepă, în apă, în gheaţă, să scot pentru alţii, ca să-mi deie şi mie mîncare şi fir de lucrat ţoalele, cămeşile pentru zestre. Că de măritat trebuia să mă mărit şi eu. Şi fără haine de zestre nu m-ar fi luat nime. Era bine că tata şi măştioaie nu ştiau. Făceam cămeşi pentru mine noaptea. La lumînare. Mă prindea cusutul şi în ziua Paşti, bătea toaca şi eu coseam la lumina focului. Tata cîrpe de cap nici nu mi-o dat, nici nu mi-o cumpărat. O zis să-mi fac. Aşa că eu a trebuit să-mi fac singură costum cusut, ca ălelalte fete. Şi pînă la urmă mi-am făcut şi mi-am găsit omul...“

Fuga spre Stretea, cu popas în Piatra...

Femeia povestea, eu eram sătul. Şi am întrebat-o de ce era ea flămîndă, cînd toată zona e aşa de bogată. „Pe vremea aia, cum şi de ce nu ştiu, da’ nu erau bucate. Aveam lipsă de detoate. Nu prea aveai pe ce pune mîna, da’ de lucrat lucrai...“ Cîteva minute mi-a povestit cum, totuşi, pentru a omeni pe cineva care îţi vine în casă, se găseau şi bucatele trebuincioase. „Şi cu şcoala cum era? Că am văzut că citiţi...“, am insistat eu. „Venea cineva, din cînd în cînd, la Primărie, şi ne învăţa.“ Am insistat să ştiu dacă era şcoală, dacă aveau condiţii, dacă ea a fost acolo. „Nuuu, Doamne feri! Eu la şcoală n-am fost. Doar furam tăbliţe de la alţi copii, care mereau la învăţătoare, că tare mi-o plăcut şcoala. Aşa am învăţat literele. Ştiu să scriu şi să citesc după Biblie, că am buchisit pe ea toată viaţa. Da’ la şcoală nu m-am dus...“

Am insistat să ştiu cum a ajuns acolo. „La 17 ani am fugit de acasă de la tata şi de la măştioaie şi m-am măritat în Piatra. Un sat mai jos, mai lîngă vale. 23 de ani am stat acolo. Alţii nici nu trăiesc atît. Am fost mulţămită. Apoi omul meu dintîi a murit şi mai tîrziu m-am măritat iar, în Stretea, pe malul Mureşului, la Dobra. Eu am un copil din prima casă, el are cinci. Că şi el tot văduv rămăsese. Mă bucur că am un nepot care învaţă bine. Foarte bine. Sper să ajungă departe. Îl cresc eu şi îl ajut cum pot, că pensia mea e mică. Foarte mică, de la CAP, că am lucrat şi puţin...“

Chiar n-am ştiut ce să mai zic. O priveam doar admirativ, pentru tenacitatea ei de a-şi găsi un drum, o cale. Ultimele ei cuvinte, înainte să plec, m-au lăsat fără replică: „Cînd umbli aşa, toată viaţa, printre străini, înveţi mai mult ca la şcoală. De la toţi înveţi cîte ceva...“

Daniel I. Iancu este muzeograf la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane Deva şi doctorand al Universităţii din Alba Iulia.

Foto: D.I. Iancu