M-am mutat de curînd înapoi în provincie, cu gîndul că se apropie vremea cînd viaţa la ţară va fi mult mai bună decît cea de la oraş.

Încărcat cu tot felul de idei furate sau coapte în ultimii trei ani în Bucureşti de la Silver Hair Tourism, Contele Kálnoky, Mihai Eminescu Trust, Transilvania Trust, am hotărît să îmi analizez temeinic patrimoniul regiunii natale şi să mă întreb dacă ar putea cumva fi o bază pentru „o viaţă mai bună“, la modul foarte general.

Castelul Huszár, la 4 kilometri de centrul Reghinului, a fost una dintre recomandările prietenilor mei de încredere cînd i-am provocat cu o întrebare despre patrimoniul din Ţinutul Reghinului. Şi atunci m-am dus să-l vizitez pentru prima oară, deşi îmi petrecusem cel puţin 18 ani în această zonă.

Domeniul familiei Huszár, cu cele două corpuri de clădire în stil clasicizant de secol XIX şi grădina engleză, a avut, pînă la naţionalizarea din 1948, o „mini“ herghelie. Pe domeniul familiei se organizau concursuri de echitaţie.

Citisem în ziarele online că e pus la vînzare şi că o parte a acoperişului e prăbuşită, cu toate că e monument, iar preţul de vînzare este de 1,6 milioane euro. Cea mai recentă funcţiune a clădirii fusese cea de şcoală specială pentru copiii cu dizabilităţi.

Era o după-masă tîrzie de vineri cînd am ajuns la poarta castelului. Paznicul mi-a spus că fără aprobarea directorului nu pot să vizitez castelul, nici măcar de afară. Am renunţat pe moment să fiu insistent în faţa paznicului. Provocat însă de curiozitatea pentru castelul din locul unde am copilărit, am hotărît să dau un ocol de-a lungul gardului. Speram să găsesc o gaură prin care să pot vedea clădirea măcar din stradă. Găsisem doar o porţiune de gard lipsă, pe unde ziceau localnicii că intră ţiganii să taie lemne din parcul castelului. Am decis să intru, fiind conştient de faptul că pot fi considerat un infractor. Descoperisem o ambianţă ruptă de cotidian, cu un parc dendrologic şi un lac. Castelul se vedea vag, printre crengi şi observasem că în curte erau totuşi vizitatori.

Am revenit peste cîteva zile. Am aflat că vizitatorii pe care îi văzusem de fapt erau sportivi ce mergeau la baschet în sala de sport din curte. Mi-am dorit, pe moment, să fi fost baschetbalist.

În sfîrşit, portarul l-a sunat pe domnul director ca să mă însoţească în timp ce fotografiam monumentul. Pe ambele părţi ale clădirii erau aplicate inscripţii cu litere mari, de tipar, pe care scria „Monument istoric“. Acoperişul era într-adevăr rupt pe o suprafaţă de circa 20 mp, accesul principal era blocat cu dulapuri din tablă de fier, iar foile de geam erau sparte.

Am profitat de un moment oportun în care am putut împinge dulapul de fier ce bloca intrarea şi m-am strecurat şi în interior. Elemente de tîmplărie impecabil lucrate păreau să fie atracţia spaţiilor. Cel puţin în momentul vizitei.

Unul dintre elementele cele mai importante pe care l-am remarcat în proiectele de investiţii pare a fi visul... sau viziunea. Vizualizările pe care le generează arhitecţii înainte să detalieze proiecte antrenează dispoziţia investitorilor. Atunci mi-a venit ideea ca, generînd vizualizări pentru acest monument, să atrag posibili investitori şi să acţionez, înainte să devină irecuperabil.

Deşi monumentul e de vînzare, nu am reuşit să aflu cum pot lua legătura cu vînzătorul sau cu agenţia imobiliară. Am impresia că vînzarea era doar formală, material pentru ziarele online. Credeam că agenţiile chiar vor să vîndă clădiri, iar eu să ofer cumpărătorului, drept bonus, o parte din planul de afaceri după modelul Kálnoky.

L-am întrebat pe un prieten, agent imobiliar, de ce nu pot lua legătura cu vînzătorul şi mi-a răspuns că agenţiile au o strategie proprie, iar publicarea numărului de telefon nu este cea preferată.

În final, problema monumentelor în România pare să aibă legătură cu atitudinea, şi nu cu costurile. Drept dovadă sînt exemplele pozitive.

Klaus Birthler este arhitect.