Şirul interminabil de articole cu care mă adresez cititorilor Dilemei vechi, dacă nu sînt pentru a semnala încă o nelegiuire săvîrşită de demolatori, sondează în istoria Capitalei, fie casă cu casă – cînd cîte una este în primejdie –, fie în moravurile, atmosfera, felul de viaţă al locuitorilor din trecut. Fiindcă eu nu fac apologia vechiului oraş, cu tot dinadinsul: ca istoric, ştiu prea bine cît de primitiv putea fi şi cîtă inegalitate socială se reflecta în contrastele de la un cartier la altul. Glasurile străinilor care, din Occident, se abăteau pe aici, spun mereu acelaşi lucru: „Peste tot lux şi mizerie – iată oraşul Bucureşti.“ Diplomatul belgian Léon Verhaeghe, în 1861 şi, după el, mulţi alţii au fost martorii acestor contraste. Dar ce caut la aceşti observatori, chiar dacă nu erau lipsiţi de prejudecăţi, nu este numai fizionomia urbei, ci psihologia sa, caracterul populaţiei.

Căci convingerea mea este că nepăsarea cu care bucureştenii de astăzi asistă la rîşnirea oraşului de altădată vine din ignoranţă. Pentru ei nu există decît peisajul strict contemporan, clădirile pe care le-au avut în faţa ochilor din copilărie. Drumul pînă la ziua de azi nici n-a fost prea lung şi s-a şters aproape cu totul. Atunci, în lipsa unor impunătoare monumente istorice, rămîne doar să vedem ce povestesc călătorii de pe vremuri. Fără a şti ce a fost, bun sau rău, înainte de tine, decorul în care trăieşti (mai mult sau mai puţin la alegere) este efemer, ca la fotografii de odinioară. Călătorului i-a plăcut sau nu ce a văzut, dar prin relatarea lui cunoaştem pe acei înaintaşi cărora sufletul şi mintea le erau modelate de clădirile care le aparţineau.

Unsprezece tomuri, începînd din 1968, au format o colecţie de izvoare extrem de valoroase pentru istoria românilor, din amintirile de călătorie înşirate din secolul al XIV-lea pînă la 1800. Textele astfel culese, uneori pentru prima oară, traduse şi comentate, oglindesc vîrstele succesive ale societăţii româneşti, înainte ca ea să pătrundă în epoca modernă, într-o Europă care se apropia încet-încet de omogenizare.

Din 2004 au mai apărut încă opt volume de Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea. Noua serie a ajuns după Unire şi ia sfîrşit odată cu domnia lui Cuza. O deosebire faţă de seria precedentă este că, în loc să fie menţiunea unui episod din biografia autorului, avem aici capitole întregi din cîte o lucrare publicată atunci şi consacrată ţării (un singur stat, cel mai recent pe harta politică, incomplet, dar unit).

După 1800, creşte numărul călătorilor, între care mai mulţi nu fuseseră descoperiţi pînă acum. Ne îngăduim să spicuim aici din impresiile lor despre Bucureştii în care Nicolae Filimon descria Nenorocirile unui slujnicar. Unul din ei, belgianul pe care-l citam, „traversînd labirintul de străzi încurcate, înguste şi prăfuite“, găseşte „o dezordine de nedescris, care este fondul însuşi al caracterului românesc“. Altfel, imitaţia Occidentului pe care o întîlneşte i-aduce aminte de „oraşele Algeriei, unde se pot vedea case în stil francez în mijlocul locuinţelor indigene“. Tabloul general: „mare aglomerare de case, împrăştiate la întîmplare pe un sol cu denivelări, grădini, palate, biserici în mijlocul cimitirelor, străzi şerpuite, o mulţime colorată, vehicule bizare“. Speranţa, recunoscută cu luciditate, sînt căile ferate, la apariţia cărora legătura cu centrul Europei va putea contracara influenţele vătămătoare din partea Turciei şi a Rusiei.

Alsacianul Xavier Kieffer, după ce a petrecut şase ani în România, a plecat în 1863 cu impresii mult mai favorabile, deşi contrastul revine ca trăsătură dominantă: „Nu este oraş sau civilizaţie orientală sau occidentală care să prezinte un contrast atît de frapant şi totodată atît de curios.“ Autorul era bucuros să-l examineze: „Nimic nu este mai plăcut decît să mergi pe străzi, să vezi viaţa, obiceiurile, tipurile şi fizionomiile.“ A reţinut monumentele principale din Bucureşti: Cotroceni, Văcăreşti, Teatrul Naţional, Mitropolia, Sf. Spiridon etc. Preferă casele modeste, cu verandă, curte şi grădină, unde se află un divan, o masă, cîteva scaune şi cufere vopsite în verde cu flori multicolore, iar candela arde lîngă icoană. Frumosul costum popular, văzut în cîrciumi şi în pieţe, şi curiozităţile culinare consemnate cu o atenţie de-ţi lasă gura apă, contribuie la evocarea unui mediu exotic. Concluzia inevitabil moralizatoare este exprimată cu multă convingere de Kieffer: „Românul este ca o argilă moale care primeşte tot atît de bine întipăririle bune, ca şi pe cele rele.“

Ancheta lui Gustav Rasch, ziarist german, a cuprins un popas la Bucureşti. Şi de astă dată, vizita la Văcăreşti (puşcăria în vremea aceea), Spitalul Brâncovenesc, o ruină care era probabil Sf. Sava (demolat pentru a construi Universitatea). Din Calea Moşilor, plimbarea trece prin Cişmigiu, ca să ajungă la Podul Mogoşoaiei şi Şoseaua Kiseleff. Descrierea palatelor luxoase, printre care, desigur, al familiei Ştirbei, ar trebui citită în întregime, căci dă o idee despre eleganţa cu care era reprezentată arta occidentală. Rasch, ca prusian, notează cu satisfacţie prezenţa germanilor în România ca reprezentanţi ai culturii tehnice şi ai societăţii civile. Era nevoie şi de una, şi de alta.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.