Numele de străzi sînt presărate de-a lungul unui drum prin timp. Ele reflectă moravuri şi deprinderi de gîndire. Preocuparea de a găsi nume pentru noile străzi exista deja în 1890. În acel an, la 21 aprilie, Primăria oraşului Bucuresci, cu a sa Direcţiune a Lucrărilor Tecnice, emite următoarea adresă:

„Domnilor, avem onoare a vă ruga să binevoiţi a lua parte la şedinţa ce Comisiunea de nomenclatura stradelor va ţine miercuri 25 curent orele 8 1/2 seara spre continuarea acelor lucrări. Primiţi, vă rugăm, Domnilor, asigurarea deosebitei noastre consideraţiuni şi stime.“

Semnează pentru primar Vintilă Rosetti, fiul lui C.A., care nu era încă statuie, şi Capul Serviciului Studielor, G. Al. Orescu, arhitectul căruia i se datorează Universitatea şi alte construcţii importante ale epocii. Cine făcea parte din această Comisiune? Pe lîngă trei domni de la Primărie, „B.P. Hasdeu, Profesor“, alături de „Al. Odobescu, Profesor“, şi „G. Ionescu-Gion, ziarist“, cel din urmă fiind autorul primei istorii a Bucureştilor. Fiindcă semnează pentru luare de cunoştinţă, ştim unde a petrecut Odobescu seara de 25 aprilie 1890. Şi mai ştim că Primăria, care avea asemenea experţi la dispoziţie, lua în serios problema nomenclaturii.  

Zece ani mai tîrziu, sarcina de a boteza străzile a avut-o N. Petraşcu, ale cărui interese mergeau spre literatură şi artă – aşa cum se chema chiar revista pe care o publica –, iar el se laudă cu patriotica sa idee de a da unor străzi numele Transilvaniei şi Basarabiei, înainte ca ele să fie cuprinse în statul român. Tot aşa, a găsit de cuviinţă să numească o stradă Grigorescu, atunci cînd pictorul era încă în viaţă, deşi primarul socotea că acest nume n-ar fi potrivit decît la Cîmpina. Fiind prieten cu Mincu, acest Petraşcu l-a rugat să-i facă proiectul pentru casa pe care şi-o construia în 1900 în Piaţa Romană, clădire pe care o vedem astăzi într-o degradare ruşinoasă...

Vremurile s-au schimbat odată cu regimul politic. Am avut în Bucureşti străzi cu nume de regi, regenţi, miniştri, care au durat numai cîţiva ani după moartea lor; am avut şi pe Hitler şi pe Roosevelt, după cum, la sfîrşitul Primului Război Mondial, recunoştinţa României pentru arbitrii altei situaţii internaţionale se manifestase prin atribuirea denumirilor Wilson, Clemenceau şi Orlando. Socialismul şi-a pus adînc pecetea pe memoria oraşului, aşa că, pentru a nu mai trăi între Gheorghiu-Dej, Sălăjan şi Moghioroş, se impunea restituirea unei istorii pe care aceia, cînd erau vii, o şterseseră sfidător. Procedînd la fel ca ei în 1948, aveam o revanşă de luat contra unui trecut pe care voiam să-l aruncăm în uitare. Deschid alt dosar şi regăsesc o dispoziţie a lui Crin Halaicu, cu data de 1 septembrie 1993, prin care, pe baza decretului-lege nr.100/1990, se aprobă normele privind atribuirea şi schimbarea de denumiri pentru arterele de circulaţie. S-a creat o comisie de specialitate, care urma să propună şi să justifice aceste modificări: „Comisia se va întruni lunar la date stabilite în prealabil.“

Ce avea de făcut Comisia, din care am făcut parte un an sau doi? „Denumirile cu caracter artistic, istoric, ştiinţific, geografic, economic, militar, politic etc. vor fi de preferinţă legate de istoricul oraşului Bucureşti sau al ţării.“ La numele de personalităţi se recomanda să se indice profesia (!) şi datele biografice, de exemplu: „Dinu Lipatti, compozitor, 1917-1950.“ Marele pianist nu fusese şi compozitor; de altfel, pentru a evita dificultăţile, s-a renunţat la datele biografice. Aveam de păstrat denumirile intrate în tradiţia oraşului şi, mai ales, să căutăm „să se revină la denumirile de tradiţie care au fost înlocuite în perioada postbelică.“

Pentru a vedea cum m-am achitat de aceste îndatoriri, mă uit la însemnările mele din şedinţa de la 27 octombrie 1993. Muzeul Enescu, aflat în Palatul Nababului, dorea ca strada vecină să devină Gheorghe Grigore Cantacuzino: m-am opus şi am reţinut numele actual – Frumoasă. Alte propuneri veneau din public, de obicei de la familiile unor eroi ai Revoluţiei din decembrie, sau de la Ministerul de Externe (care, de pildă, l-a cerut pe Alexander von Humboldt; a fost o plăcere să-l plasăm în locul Caolinului). Pentru Rădulescu-Motru, am refuzat toate străzile propuse: Horei, Lyrei, Căluşei, Vaselor, cu nume din 1900, dar, pînă la urmă, a trecut pe Brînduşelor. Numele actorului – altădată popular – Al. Giugaru a înlocuit Lupeni, care comemora faimoasa grevă a minerilor din 1929, după cum Daniel Ciugureanu, primul ministru al efemerei republici a Basarabiei, mort într-o închisoare comunistă, a înlăturat Comuna din Paris. Lui Petre Ţuţea i s-a dat strada Lăcustei, situată între Alunişului şi Luminoasă. Acolo unde fusese strada Şcoala Herăstrău a fost reabilitat inginerul N. Caramfil, creatorul zonei verzi din nordul oraşului, care, ca fost ministru al lui Carol al II-lea, se refugiase în Statele Unite. Regina Maria şi-a recăpătat bulevardul, după anii în care se numea al Uverturii. Strada Snagov nu voia să spună nimic: i-am redat numele lui Nicolae Filipescu, a cărui casă, la colţul cu Batiştei, aparţine acum ambasadei americane. Contribuţia mea personală s-a redus la numele lui Tudor Vianu, al lui Ioan Bianu, istoric literar şi organizator al Academiei Române, precum şi la al doctorului Ştefan Irimescu, care a avut un mare rol în combaterea tuberculozei. Chiar dacă n-aţi citit Nepoţii Gornistului, aţi auzit de Ştefan Furtună, pe care mitologia comunistă îl consacrase erou în 1877 şi în 1907. Am împărţit strada cu numele lui în două: o jumătate Constantin Noica şi cealaltă – Mircea Vulcănescu.  

Dacă ţin bine minte, activitatea Comisiei a încetat prin 1995. S-a considerat, probabil, că ne îndeplinisem misiunea. Nici nu era de dorit să mai punem beţe în roate la propuneri venite de sus, din nori. Şi ele continuă să vină: cea mai aberantă este şi cea mai recentă – Piaţa Francofoniei! Cine ştie ce ne mai aşteaptă...  

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: H. Vasilescu