Titlul acestei rubrici, „SOS Bucureşti“, a căpătat, pentru cei care o urmăresc de vreo şase ani, înţelesul unei rugăminţi ca să fie păstrate acele colţuri de oraş care mai amintesc de trecutul în care s-au născut. Urgenţa disperată a apelurilor pe care le citiţi în fiecare săptămînă se justifică prin amploarea acţiunii de demolare şi reconstrucţie prin care numeroase iniţiative particulare s-au apucat să transforme centrul Capitalei. În afară de semnalarea unor cazuri în care istoria locală, deşi anevoie de reconstituit, produce argumente pentru a cruţa casa condamnată, au apărut aici diverse mărturii uitate despre Bucureştii din ultimele două secole. Erau astfel evocate nu numai peisajul urban, ci condiţiile de trai, contrastul dintre ambiţiile modernizării şi primitivismul majorităţii locuitorilor. Dacă, în sfîrşit, s-a statornicit un echilibru care constituia personalitatea distinctă a oraşului – cînd? sîntem nevoiţi a ne opri la perioada interbelică –, în situaţia actuală zone şi clădiri caracteristice pentru acea identitate sînt pe cale de a dispărea. Dar nevoia de intervenţie, cînd o casă veche şi frumoasă e lăsată să piară din neglijenţa voită a proprietarilor, se simte şi cînd sărăcia duce la insule dezolante în cartiere defavorizate. Problema se pune acolo exact invers şi intervenţia ar trebui să vizeze lichidarea unor asemenea zone de mizerie concentrată şi integrarea locuitorilor în oraşul mai larg. Degradarea acelor cartiere nu se datorează vechimii, ele fiind relativ recente, ci standardului, redus din pornire, al locuinţelor, suprapopulării şi subdotării cu utilităţi domestice. Fără exagerări patetice, un SOS este, deci, îndreptăţit.

De aceea, astăzi va fi vorba de Aleea Livezilor. Tot ce urmează am aflat din lucrarea Comunităţi ascunse. Ferentari, coordonator Florin Botonogu, publicată la Editura Expert (Bucureşti, 2011). Îi sînt îndatorat domnului arhitect Cătălin Berescu, autorul capitolului care, în această carte de sociologie, a adus descrierea urbanistică a zonei şi informaţia despre condiţiile de locuire.

Ansamblul de 46 de blocuri cercetat sub numele de Aleea Livezilor se găseşte în sectorul 5, între Şoseaua Giurgiului şi Calea Rahovei, la sud de Prelungirea Ferentari, fiind aşadar situat în apropierea mahalalei Veseliei, care reprezintă un reper literar datorat piesei lui G.M. Zamfirescu Domnişoara Nastasia. Altă referinţă literară ar putea fi Bolintineanu, în versurile căruia, cu răsunet de tobă, intrau „ferentarii“ lui Mihai Viteazul (numele unor lăncieri cuirasaţi). Cartierul s-a dezvoltat „în spatele unui prim rînd de străzi scurte, tipice pentru mahalaua bucureşteană, cu locuinţe joase şi dense, amplasate pe loturi mici“. În anii 1970-1976, construirea blocurilor urmărea crearea unui cartier-dormitor pentru zona industrială învecinată, care astăzi este „aproape integral abandonată“. S-a creat, după 1989, un „slum“, adică un spaţiu de locuire invadat de nişte persoane fără drept de proprietate, cărora, în consecinţă, nu li se pot instala electricitate şi apă curentă. E o problemă legală obişnuită în Lumea a Treia. În loc să fie demolate – după un proiect dinainte de Revoluţie –, căminele părăsite de muncitori au fost ocupate, mai mult sau mai puţin abuziv, de către migranţi rurali, şomeri sau diverşi homleşi. Căutarea unor origini mai vechi pentru această populaţie poate numai să explice prezenţa majoritară a romilor: într-adevăr, se pare că locuitorii din Mahalaua Calicilor şi din Ţigănia Mitropoliei s-au scurs spre sud, pe măsură ce, în secolele XVIII-XIX, dezvoltarea oraşului îi împingea către periferie. Totuşi, e de reţinut faptul că peste jumătate din locuitori au declarat că sînt veniţi aici după anul 2000. Cei care au primit o locuinţă de la Primărie nu reprezintă decît 4%, tot atîţia fiind foşti chiriaşi ai statului care au fost evacuaţi din case retrocedate vechilor proprietari. Doar 10% veniseră din 1980-1990.

Din punct de vedere economic, ca şi în privinţa nivelului de educaţie, se constată un amestec ciudat: aproape 30% dintre familii posedă un calculator cu Internet, dar gazele există în numai o şesime dintre gospodării. Încălzirea cu reşou electric sau cu aerotermă, ca fiind mai ieftină, este obişnuită în garsonierele confort 3 (concepute iniţial pentru nefamilişti), unde se înghesuie cîte trei (minimum) persoane. În schimb, televiziunea prin cablu este prezentă în 62,9% din cazurile luate în evidenţă! Garsonierele nu sînt singurul tip de locuinţă, există şi apartamente cu două camere. Blocurile sînt clădite din panouri prefabricate mari, pe modelul subsol + parter + 4 etaje. Aglomeraţia şi murdăria sînt de neînchipuit: „o treime dintre locuitori admit că aruncă gunoiul pe fereastră... ceilalţi îl duc lîngă bloc“. În aceste condiţii trăiesc aproximativ 100.000 de oameni. Din cauza ratei de criminalitate şi pentru a controla traficul de droguri, numărul poliţiştilor şi al jandarmilor, în Ferentari, este dublu faţă de celelalte cartiere din Bucureşti.

Reabilitarea acestui teritoriu dominat de mizerie şi inevitabila violenţă care însoţeşte mizeria ar trebui să fie pe agenda edililor noştri înainte de orice alt program ce urmăreşte „schimbarea la faţă“ a Capitalei. Un oraş trebuie să se dezvolte armonios, nu cu insule de lumea a treia pierdute în indiferenţa generală.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean