Mai ţineţi minte? Vă povesteam odată că, atunci cînd o doamnă, văzînd cum se demola o superbă casă veche, a început să fotografieze, şeful echipei de lucrători s-a repezit să o oprească: „Te ştiu eu... Eşti din mafia lui Pippidi!“ Inutil să adaug, casa a fost făcută ţăndări şi, la colţul Bulevardului Lascăr Catargiu cu strada Visarion, a rămas o ruină, care nu mai poate folosi, deci, proprietarului care o condamnase. Ei bine, aceeaşi doamnă mi-a trimis zilele trecute următoarea scrisoare, pentru a-mi atrage atenţia asupra situaţiei în care se află, pe Calea Griviţei, nr. 137:

„Pe vremuri, elegantul cinema Marconi, excelent exemplu de perfectă însuşire şi expresie bucureşteană art déco (unde, în pauzele filmelor, interpretau sketch-uri tineri actori, mai tîrziu faimoşi, în perioada interbelică), opera arhitectului Constantin Cananău, este scos la vînzare. Amplasat în zona de mare risc de demolare Griviţa (la 100 m de fosta Hală Matache), nu are nici o plăcuţă de monument istoric.“

Corespondenta mea îşi arată îngrijorarea: „Vă scriu pentru că o astfel de vînzare prezintă un mare risc, clădirea nefiind protejată de un statut special şi fiindcă întreaga zonă, contaminată de paragină şi demoralizare, ar putea cîştiga în dinamism prin recuperarea şi vitalizarea măcar a unora dintre clădiri.“ Şi încheie cu o speranţă care nu mi se pare că ar fi justificată de realitate: „Poate dl primar să se spele de păcate investind ceva în istoria Bucureştilor?“  

Am mai scris despre fostul cinematograf la care cred că am fost o dată sau de două ori, pe vremea cînd se numea Dacia. De ce nu mai era bun Marconi? Marele fizician italian se lăsase numit de Mussolini preşedinte al Academiei, şi asocierea lui cu regimul fascist nu era încă uitată. Scriam, acum trei ani: „Fără geamuri şi tocuri, ferestrele se cască larg. Din acoperiş lipsesc bucăţi mari, deschizînd dinadins, ca nişte pîlnii, spaţii prin care năvălesc ploile ca să distrugă ce o mai fi rămas înăuntru. E nevoie de imaginaţie ca să ne închipuim luxul interbelic al acestei săli. Afară, faţadele, cele două de pe colţ, sînt ornate cu basoreliefuri pe jumătate roase. Se mai pot distinge scene de dans sau de sport... Arhitectul a fost Constantin Cananău, data construcţiei fiind 1926.“

Despre arhitect nu ştiu mai mult, dar, după nume, trebuie să fi fost dintr-o familie boierească din Moldova (Dolhasca, Botoşani), de origine grecească. Cine au fost proprietarii cinematografului? Probabil italieni. Cine-l pune în vînzare? Dar, surpriză, chiar dacă n-are plăcuţa reglementară, clădirea figurează pe lista oficială a monumentelor istorice. Prin urmare, nu poate fi dărîmată decît dacă ar fi declasată.

Înainte ca o decizie să fie luată în această privinţă, într-un sens sau altul, de către Comisia Naţională a Monumentelor, căreia îi revine răspunderea, aş vrea să semnalez proiectul de reabilitare care a fost propus în 2004. El este semnat Mircea Tomescu şi a fost coordonat de domnul prof. dr. Aurelian Trişcu, fost preşedinte al Comisiei. Cine vrea să-l vadă îl va găsi în catalogul Projects for Future Architecture, scos în 2004 de Fundaţia „Ileana“. Acolo, dialogul între sticlă şi beton se desfăşoară pe suprafeţe simple, dar ritmice şi colorate. Evident, nu e o restaurare, ci o remodelare pe baza unei concepţii moderne, clădirea din 1926 fiind integrată într-un complex mai cuprinzător: trei etaje care se întind mai adînc în spate, de-a lungul străzii Atelierului şi spre Hala Matache. E de văzut dacă se va găsi un cumpărător şi dacă intenţia acestuia nu va fi să demoleze, ci să transforme, salvînd astfel destinaţia iniţială şi măcar o parte din vechea clădire, integrată într-un nou context.

Andrei Pippidi este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea Bucureşti.

Foto: L. Muntean