Cînd, pe la începutul crizei, am auzit că nu va mai trebui să merg la serviciu, că voi putea lucra de acasă și că voi avea în continuare același salariu, mi-a venit să sar în sus de bucurie. Gata cu trezitul cu noaptea-n cap, gata cu cafeaua băută pe fugă, gata cu îmbulzeala, cu agresivitatea șoferilor frustrați, voi avea timp mai mult pentru mine, pentru lucrurile pe care le aveam de făcut prin casă și de care nu aveam chef și timp și poate voi reuși în sfîrșit să pun cap la cap, într-o formă mai mult sau mai puțin coerentă, sutele de pagini cu notițe pe care le-am strîns de-a lungul ultimilor ani.

Voi avea liniște, iar tensiunea permanentă din cap provocată de vînzoleala perpetuă în care trebuia să trăiesc zi de zi, pe care o simțeam din clipa în care ieșeam din casă și pînă mult după întoarcerea acasă, va dispărea lăsînd locul unei serenități benefice.

Constat însă acum, după mai bine de o lună de „izolare”, că lucrurile nu stau chiar așa. E adevărat că am cîștigat o oră de somn în plus, că am scăpat de contactul fizic cu hoardele de agitați frustrați  și că am reușit să fac niște treburi gospodărești, pe care probabil nu aș fi reușit niciodată să le fac așa cum trebuie în această viață: ordine într-o debara în care haosul ajunsese la cote cu adevărat cataclismice și într-o boxă de subsol nu mai puțin deprimantă, aruncat la gunoi cantități incredibile de vechituri inutile, cîștigat astfel incredibil de mult spațiu, rearanjat radical balconul, pe care l-am transformat într-un fel de birou de lucru acceptabil și chiar instalat un covor nou în sufragerie.

Toate bune și frumoase, numai că „tensiunea din cap provocată de vînzoleala perpetuă în care trebuia să trăiesc” nu a dispărut deloc. Ba dimpotrivă.

Încercînd să înțeleg cum de este posibil așa ceva, mi-am amintit un fragment dintr-o lectură mai veche. Aparține lui Franz Kafka și sună așa:

„Nu e nevoie să ieși din casă. Stai la masă și ascultă. Nici măcar nu asculta, așteaptă. Nici măcar nu aștepta, fii liniștit și singur. Lumea ți se va oferi singură spre a-ți fi dezvăluită; nu poate altfel; în extaz, răvășită îți va sta în față.” (Franz Kafka, Aforisme, 1917-1918)

Ceea ce constat în aceste săptămîni de „izolare” este că, exact așa, „în extaz, răvășită”, cum o descrie Kafka, Realitatea lumii în care trăiesc pătrunde nestingherită la mine în casă și în minte, unde continuă să creeze acea tensiune de care speram să scap, iar întreruperea contactului fizic cu ea nu o împiedică cu nimic să facă acest lucru. Și sînt înclinat, în consecință, să cred că NU contactul fizic cu ea și NU prezența sa fizică reprezintă problema. Ci cu totul și cu totul altceva.

Deschid televizorul sau internetul ca să aflu și să înțeleg ce se întîmplă, ca să știu ce am de făcut și la ce să mă aștept (și nu ca să aflu detalii despre natura ei sau despre toanele și nevrozele Ei, ale acestei doamne pe care o numim Realitate). Ei bine, ceea ce primesc de fiecare dată și în primul rînd este Spaimă, Frustrare, Îngustime de orizont, Patetism și Zgomot. Foarte mult Zgomot. Exact ca înainte de izolare.

Dar cum de această Realitate, pe care am fost învățați încă de mici, de părinții și profesorii noștri, să o luăm cît se poate de în serios, că „nu-i de joacă”, că trebuie să „ne băgăm mințile în cap” și să „fim cu picioarele pe pămînt” și să „nu mai umblăm cu capu-n nori” se prezintă, iată, acum, la maturitate, sub acest aspect abject, de mahalagioaică de periferie, gata să-și ridice fustele-n cap?

Mă gîndesc că, în fond, ceea ce numim „Realitate” și mai ales „Realitate socială”, pentru că ea ne interesează în această perioadă în primul rînd, este un ansamblu de imagini, stări, percepții care ni se formează în minte în cadrul unui proces coordonat, mai mult sau mai puțin direct, de oamenii care au „Puterea”, care au în mîini frîiele acestei lumi, cum se spune, și de slujbașii lor.

Problema este că acești oameni, care creează și modelează Realitatea imediată, sînt în general oameni cu un orizont extrem de îngust, fără niciun fel de preocupare sau înclinație față de partea spirituală a vieții, care sînt absolut convinși că trebuie să dea totul acum, Aici, în această lume, pentru că Dincolo de ea nu mai există nimic.

Pînă la urmă sînt cei care, în sinea lor, sînt convinși că ceea ce în creștinism se numește „Înviere”, nu e decît o poveste de adormit copiii. Și proștii.

Această stare de lucruri și, implicit, această Realitate vor persista atîta vreme cît cei din cealaltă tabără, adică oamenii care conștientizează partea spirituală a vieții, care știu sau bănuiesc că această lume nu poate fi singura și că nu totul se va termina acum și aici (hic et nunc), oamenii cu orizont intelectual amplu, larg deschis către Cunoaștere, cunoscători ai ideilor umaniste fundamentale care stau la baza Civilizației Occidentale, nu își vor uni eforturile într-o formă de protest relevantă, dacă nu într-o alternativă viabilă, care să facă posibilă scoaterea din scenă a clovnilor care conduc azi lumea.

Și cred că, din acest punct de vedere, Realitatea ar trebui tratată ca un factor toxic, ca o maimuță agitată și agresivă, care merită discreditată cu orice ocazie și nu, așa cum facem acum, ca pe un aspect fundamental al vieții noastre, în care trebuie să ne scufundăm cu orice preț, avizi de „informație” și de „noutăți”.

Dar ceea ce mi se pare prioritar în aceste condiții nu este găsirea de soluții pentru rezolvarea situației descrise mai sus (probabil că nici nu există – tendința spre Non-Acțiune a oamenilor luminați va fi întotdeauna cel puțin egală ca intensitate cu vitalitatea, energia și capacitatea de a da din coate a oamenilor mediocri) ci cu totul altceva, și anume păstrarea sănătății mintale individuale.

Constat, cu ocazia acestei pandemii, pentru a nu știu cîta oară, cît de mult și cît de profund  contactul prelungit, neîntrerupt, cu Realitatea dăunează sănătății mentale.

Și poate că cititul, lectura în singurătate și liniște, este esențial tocmai din acest motiv: că este capabil să întrerupă, cel puțin temporar, contactul cu Realitatea și nu neapărat pentru că prin el am dobîndi ceva (cultură, educație etc.) – așa cum ne-a fost băgat în cap tot de doamna Realitate. A citi nu înseamnă neapărat a acumula ceva, ci mai ales a atinge o anumită stare de spirit. A ieși din starea de spirit cotidiană, care în general, din păcate, este dominată de Spaimă. 

A citi înseamnă în primul rînd, după părerea mea, a intra în contact mental și afectiv cu aproapele fără ca aspectele lui fizice să influențeze în vreun fel comunicarea. Fără să poți spune despre el „uite ce privire ciudată are, sigur are ceva de ascuns” sau „ăsta seamănă cu colegul meu de bancă care mi-a furat stiloul” sau „vocea asta seamănă cu a dirigintei mele dintr-a 7-a care mi-a scăzut nota la purtare” sau „uite ce urît miroase, cred că nu s-a mai spălat de o săptămînă”.

A recepționa mesajul unui spirit destrupat, pînă la urmă.

A citi este, într-un fel, o revenire la acel „umblat cu capul în nori”, la care părinții noștri ne-au făcut să renunțăm, de dragul Realității. A umbla (din cînd în cînd, dar în mod constant) cu capul în nori, fără niciun scop, pe străzi sau oriunde, este esențial pentru protejarea sănătății mentale.

Incredibil de mulți oameni trăiesc cu ferma convingere că TREBUIE să stea mereu în contact cu ea, la curent cu tot ce se întîmplă, cu picioarele pe pămînt, cu capul pe umeri și că, în caz contrar, ar fi ca și cum cineva i-ar scoate din schemă, i-ar arunca undeva, într-o margine întunecoasă, tristă și fără ieșire.

Există un nivel de isterie generală ARTIFICIALĂ, AUTOINDUSĂ, în care trăim și care are motive foarte complexe, dintre care unul cred că este chiar educația primită de la părinții noștri (mă refer cel puțin la generația mea): nu mai umbla cu capul în nori, trezește-te la realitate (care realitate?), vino cu picioarele pe pămînt, etc.

Apoi competiția din școală, de pe culoarele ei și din fața blocului: Cum n-ai auzit? Nu știi? Atunci ești prost! Dacă tu, Gigel, nu știai că Angelica și-a rupt fustița cînd a sărit gardul și i s-au văzut chiloțeii, atunci erai ultimul prost din școală. Punct. De ce? Pentru că TOATĂ LUMEA văzuse, numai tu nu. Deci erai exclus din comunitate. Punct.

Exact pe acest principiu am devenit atît de vulnerabili la tot soiul de manipulări și informații false: ni s-a creat un fel de aviditate de a înghiți pe nemestecate tot felul de idioțenii, nu pentru a ne informa, a afla, a ne edifica, ci numai și numai ca să nu rămînem cumva „în urmă”. În urma cui, stau acum și mă întreb?

Există un subtil proces de discreditare sistematică, inclusiv instituțională, a Bunului Simț prin care trecem cu toții, de-a lungul întregii vieți, mă tem, care face ca acum, la maturitate, dacă de exemplu eu încerc să-l întreb pe un ateu convins:

Domnule, dacă Omul e ființa supremă și dacă nu există Divinitate, cum zici, atunci cum de nici pînă în ziua de azi Viața nu a putut fi creată, de la 0, în laborator, de oameni, ci doar reprodusă, clonată, pornind de la o formă de viață preexistentă? Scînteia aia care face carnea să miște, unde e?”  etc.,

acel ateu să nu cadă pe gînduri și să recunoască că habar nu are, ci dimpotrivă: fără ca măcar să atingă subiectul discuției, el va încerca la rîndul lui, cu toate energiile lui, să-mi demonstreze cît sînt eu de ignorant, expirat, refractar etc.

Acesta este tipul de om apreciat, omagiat, promovat și lăsat să creeze și să modeleze Realitatea zilelor noastre. De aici și Spaima generală în care trăim cu toții și pe care o suportăm din ce în ce mai greu. Pentru că omul acela, chiar dacă a cîștigat „confruntarea” cu mine, știe în sinea lui că nu are dreptate și din acest motiv poartă cu el o spaimă ascunsă, pe care o plimbă cu el prin lume, contaminîndu-i pe toți cei cu care intră în contact...