De cînd cu pandemia au fost multe momente horror care m-au propulsat instant înapoi în comunism. In the blink of an eye. Déjà-vu-uri țîșnind ca gheizerele de sub pietrele trecutului. Murdărind pînzele prezentului cu apă tulbure, vineție. Strîmbe vremuri! Cînd nu aveai voie să treci granițele țării, claustrat pe vecie între deal și vale, aici te-ai născut, aici să mori! Circulai cu mașina doar din două în două săptămîni, dacă aveai de unde să faci rost de benzină, dacă nu, mai așteptai două săptămîni, la o adică puteai să nu-ți mai iei mașină. Alegerea ta. Vremuri cînd nu aveai voie să intri într-o biserică și nu puteai deschide gura să spui ce gîndești. În nici un caz. Mergeai ferit și aplecat pe stradă și te uitai bănuitor la toți oamenii care pășeau în cercul tău strîmt. Îți pipăiai limitele la distanță de un braț lungime. Nu te păștea covid-ul, ci niscaiva denunțuri. Îmi sînt ștanțate pe vecie, în toate celulele creierului loviturile iuți de bici prin care era strunită turma. În mijlocul căreia mă îngrămădeam și eu. Poate de aceea oaia e simbol național. Dorit, proclamat, cîntat în balade.

Molima prezentului a adus cu ea exact aceleași lucruri, interdicții peste tot. Gratii de care să dai cu capul. Unele de-a dreptul absurde. E permis să joci la păcănele, dar copilașii nu au voie în parc, la tobogane. Înghesuiala e îngăduită cu larghețe în aeroporturi și avioane, cînd mergi la cules de sparanghel, dar nu e permisă la o masă de patru în restaurante. Școală nu se face, dar examene se dau. Bolnavi de covid nu sînt, dar spitalele din toată țara îi așteaptă. Goale. Între timp, toți ceilalți bolnavi mor pe acasă. De diferite alte boli nepandemice. Pînă la urmă nici nu mai știu ce să cred despre pandemia asta care e peste tot, dar nimeni n-o vede. În ultima vreme m-am îmbrățișat și pupat sănătos cu o grămadă de prieteni, doar nu era să ne luăm rămas bun fără pupături. M-am simțit normală, ca în vremurile de demult!  Poate am avut deja covid și nici nu știu.

Începînd din martie, îngrijorarea a început să crească în noi progresiv. Picătura chinezească. Săpînd adînc odată cu fiecare știre prezentată dramatic, fantastic și bombastic. La fiecare interdicție se mai adăuga un bolovan apăsînd din greu peste speranțele noastre. Turtindu-le efectiv, strivindu-le de asfaltul găurit. Cine poate păși înainte cu speranțele transformate în fantome străvezii?!

Ce mai calea, valea, planul „Shinkansen” se apropia de sfîrșit și noi tot blocați în țară. În ciuda numelui pe care l-am ales pentru planul nostru curajos de a părăsi România, inspirată de soarele Greciei și legile ikigai-ului japonez, planul părea să-și fi pierdut finalitatea. În loc să ne mișcăm precum trenul rachetă japonez, o tărăgănam la deal și la vale ca un mărfar românesc. Vechi și ăla. Cum să pleci cînd avioanele nu zboară și la granițele rutiere ți se cere contractul de muncă?! Care e logica că nu sînt lăsată să ies decît dacă am contract la sparanghel sau căpșuni?! Care e logica?! În afară de aceea de a ți se pune pumnul în gură?! Anglia, zonă roșie, mă lăsa să intru, dar România, zonă verde nu mă lăsa să ies! Pînă la urmă, mă gîndeam disperată, tre’ să aplicăm planul „Brâncuși” și să o luăm pe jos.

Stresul cît calul, cît căruța, cît elefantul. Eu, sistem nervos solid, antrenat în 30 de ani de profesorat (era să scriu tăbăcit și uzat!) am rezistat cu nesimțire și, ca de obicei, în lumea mea. Dar omu’ meu, cu sistemul nervos de-a dreptul zdrențuit și anxietat la sînge de îndelungații ani trăiți în țara natală, măcinat de toată neîncrederea viscerală sădită în el de gropi și politicieni și viruși și interdicții și legi obscure a luat-o razna cu totul. Nu mai doarme și stă cu ochii holbați în întuneric, analizînd dacă să treacă Dunărea înot (nu poate, decît dacă mă părăsește, uitată pe mal, nu știu să înot!) sau să se strecoare într-un tir sufocant, variantă în care ar putea să fie abandonat pe un cîmp. Și să-și facă griji suplimentare. Nu doarme și vorbește continuu încercînd să elibereze supapele, iese numai abur clocotit, spaime peste gînduri negre, mă ia cu bezmeticeală după ce îl ascult vreo trei ore. Atît rezist, apoi trag obloanele. El vorbește, dar eu nu mai ascult. Nu pare să-l deranjeze.

În pragul disperării, într-o seară m-am decis să ne facem contracte de muncă, fie ce-o fi. „Shinkansen-ul” era gata să sucombe pe peronul unei gări românești. Nu puteam permite așa ceva! După cîteva ore în care am vorbit eu ca o gaiță bezmetică, încercînd să mă hotărăsc între fabrica de napolitane (probabil urma să nu mai mîncăm napolitane în viața noastră, o pierdere destul de importantă!), cules de mere (oare ne-am fi dat duhul cu merele în brațe?!) sau depozit de marfă (asta suna de-a dreptul incitant, a recunoscut si soțu’!), omu’ și-a dezlipit privirea de pe ecranul scuipător de ghiulele și bombe fumigene și m-a întrebat de ce caut de lucru, că uite, tocmai s-au ridicat restricțiile de călătorie terestră.

Îmi venea să pup televizorul și să-i iert toate păcatele, dar m-am abținut pentru că mi-am amintit cum a urmărit soțul meu fiecare știre nenorocită, patru luni, zi și noapte, de s-a anxietat pînă la nivelul „explozie iminentă”, mi-am amintit cum m-a tocat mărunt pînă aproape era să capotez la datorie, în tranșeele conjugale. Uraaa, ne-am zis. Plecăm. Dă-l încolo de bilet de avion pe care l-am luat din proprie prostie și grabă (omu’ mi-a zis că nu o să zboare avionul spre Londra nici la paștele cailor! E adevărat că mi-a zis, dar tot atît de adevărat este că nu l-am ascultat, că de, nimeni nu mă conduce pe mine!). Cine știe cînd se dă drumul la avioane, starea de alertă pare a se prelungi la nesfîrșit, ca un slime din jocurile de copii de care întinzi și tot întinzi, înecîndu-te în vîscozitatea lui de un verde putred. Noi nu mai stăm. Plecăm. Acum omu’ meu (eu mi l-am luat, de bună voie și nesilită de nimeni!) mă bombardează cu grija numărul 5297, să vezi că românii declară iar stare de urgență pentru cele cîteva cazuri zilnice și ne închid granița în nas. Și nu mai putem pleca la fiul nostru prețios, la „our precious”!

Zilele parcă stau încremenite si nu vor să mai curgă, blocate în ploaie și în inundații. Îmi vine să trag de ele să se miște mai repede. Am o senzație de înot într-un perete de ciment și tot nu știu să înot.

Cumva mai avem două zile și se pare că vom reuși să evadăm. Ne clătinăm într-un echilibru precar pe ascuțișul gata să muște al ne-plecării. Încă un pic. Ne vom strecura printre colții pandemiei și ai interdicțiilor. Nu ne vom îmbolnăvi de viruși nebuni și vom ajunge unde ne este menit sa ajungem. Planul este să ne urcăm în microbuzul care ne transportă rămășițele „averii” și să călătorim talanga-balanga 2300 de kilometri. Știu cum să supraviețuiesc. Carte, caiet, pix. Visat, căscat ochii la drumul prin Europa. Să sperăm că și soțu’ va lua o pauză binecuvîntată de tăcere. Da, o să rezist. Pentru că mă voi uita întruna spre punctul A, finalul călătoriei, un A uriaș, de un roșu capucin fosforescent. Scrijelit pe retina mea.

Ultima zi. Mai arunc o privire de jur împrejur. Bagajele au fost încărcate, ne luăm traista pe umăr cu niscaiva bucățele de pămînt strămoșesc, în traducere liberă, niște slană și niște cîrnați, plus ceva zacuscă și brînză momîrlănească și la drum cu noi! Neam de nomazi ce sîntem! Sper să ne aștepte primarul londonez cu covorul roșu, zău așa. După atîta străduință eroică. Treacă de la mine, regina e prea ocupată cu ale ei, călăritul, alea, alea, dar măcar primarul să se ocupe, îmi place de el, dă mesaje foarte pozitive pentru toți călătorii. „Veniți, Londra vă așteaptă cu brațele deschise”. Today, tomorrow and always. Sînteți cu totul și cu totul speciali. Avem nevoie de voi. Slujbe pe toate gardurile. Cîini cu covrigi în coadă. Pardon, cu donuts-uri, că e Anglia, ce Doamne!

Gata, am plecat! London, here we come!

Foto: wikimedia commons