Citesc tot felul de articole și de comentarii și mă încarc de prostia omenească. Mă îngrozesc ca și cum m-aș afla în fața unor tîrîtoare veninoase, lipicioase, gata să se urce pe mine și să mă sufoce cu respirația lor fetidă. Aceleași revărsări de gunoaie dintotdeauna, noroaie și dușmănie, criticăm întruna, criticăm și tot criticăm.  „Da, acum își dau demisia, dar cînd au primit salarii mari și spăgi le-a convenit, nu?!” Toți sînt niște nenorociți criminali, nimeni nu vrea să-și dea viața pentru noi, ne asfixiem sub spaimă și ură. Și nu contenim să judecăm.  Pînă și pe site-urile culinare, care ar trebui să fie pașnice și dulci, comentariile negative curg la vale în crescendo, perdele negre de fum ce îți ascund orice urmă posibilă de grație. Vezi un copilaș drăgălaș, mare chef, tăind legumele cu un cuțit de plastic absolut inofensiv și ce găsești în loc de zîmbete admirative?! Zeci de așa-zise mame terifiate de cuțitul care pune în pericol viața copilașului. Toate preocupate de greșelile alteia. Toate erijîndu-se în mame perfecte și judecători supremi. 

Toți facem la fel. Chiar și eu acum. Uitînd că ar trebui atunci să ne judecăm chiar pe noi înșine.

Cît de ușor este să stai la adăpost, între cei patru pereți ai tăi și să critici pe toată lumea. Ca și cum, pentru că medicii și asistentele au primit cîteva mii de lei în plus în vremuri de pace ar trebui acum să devină carne de tun. Îi amintim pe soldați, cum nu au abandonat luptele și nu au dat bir cu fugiții. Da, dar au avut o armă în mînă. Ia să ne imaginăm o armată mergînd cu pieptul dezvelit, cu mîinile goale, în bătaia gloanțelor ucigașe. Putem?! Și cine ești tu, cel care dai din gură cu atîta libertate, să judeci pe cineva care poate are copii mici acasă, e mamă și tată și ar vrea măcar o mască să primească, măcar un costum de protecție din hîrtie. În loc să îi judeci în masă, criticîndu-i și pe cei ce nu și-au dat demisia și pe cei care și-au dat-o, mai bine ai pune mîna și ai confecționa un costum de protecție sau ai găsi o soluție să îi ajuți, să ne ajuți pe noi toți. Împrăștii otravă, dar absolut sigur că nu știi ce ai face în aceeași situație, tu, care te-ai complăcut o viață în mediocritate și dat din gură, tu, care te-ai specializat în ipocrizie. Ia spune, ai deschis gura acolo, la slujba aia a ta, să combați vreun șef pus pe criterii de pile și politică infantilă?! O dată nu te-ai dus să protestezi în fața Primăriei sau măcar în fața blocului. Am stat și ne-am uitat cum ne sînt săpate străzile și lăsate așa, găurite și hîrtopite și nu am intervenit. Am mers prin gropi o viață întreagă și nu am astupat nici măcar una. Ne-am umplut de noroi pînă-n ochi, dar n-am căutat nici o apă curgătoare. De parcă n-am ști cum funcționează țara asta. Că Noi sîntem peste tot. 

Nu aprob demisiile, aș vrea și eu să am doctorii și asistentele acolo, la datorie în fața neamului, în frumoasele noastre spitale moderne, antiseptice și bine echipate, să mă aștepte și să mă salveze; și mie îmi tremură inima de frică, dar de unde știu eu ce e în sufletul acelor oameni?! Tu, cel care dai din gură, nu ai greșit niciodată?! Ești fără pată? Nu ai mințit, nu ai trădat, nu ai fost un ipocrit?! Ai făcut ceva pentru ceilalți? A, nu ai primit suficienți bani?! Puterea morală și lupta pentru binele omenirii sînt strîns corelate cu recompensa financiară?! Tu nu trebuie să faci nimic?! Asta e scuza ta?! Medicii și-au meritat banii, pentru că au învățat zeci de ani, i-au meritat pentru cîte vieți au salvat deja. Ceea ce nu se poate spune despre tine. Cel care măsori sacrificiul uman în bani. Ca și cum ai fi plătit pe cineva să fie kamikaze și să-și dea viața pentru a o salva pe a ta. Apoi vorbești de jurăminte și de etică, ești cam tulbure, ori e cu bani, ori e cu etică. Niciodată banii nu au plătit integritatea, dar ție ți-e încă ciudă că doctorii sînt plătiți mai mult decît vînzătorii. Și atunci nu încetezi să lovești de cîte ori ți se pare că ai prins ocazia. Că iau încă șpagă?  De ce le dai, omule, șpagă?! Cine e de vină pentru asta?! De ce nu te oprești?! De ce nu lupți pentru drepturile tale și în vremuri de pace?! Te-ai dus vreodată în fața unui spital să urli că ai dat șpagă doctorului care ți-a salvat viața?! Ai făcut-o?! De ce nu ai curajul să recunoști cît de ipocrit ești?! Cît de ipocriți sîntem.

De unde știm noi cu ce au de luptat  medicii astăzi?! Cu ce șefi incompetenți, cu ce sisteme corupte?! De fapt, știm, normal că o știm prea bine. Trăim de o viață în mijlocul aceleiași realități. Sîntem rotițe în aceleași angrenaje putrede. Ne-am băgat capul în nisip și ne-am mulțumit să ne fie bine. Cît de cît. Ce om sărac am ridicat de jos, ce sărman am salvat dîndu-i un adăpost decent?!  Cînd am dat măcar bani unui cerșetor bătrîn, că și acolo am comentat că de ce nu merge la muncă, nenorocitul?! Așa îmi spun copiii la școală, că ei nu dau cerșetorilor, să meargă la muncă cu toții! Oare cine i-a învățat această lecție de minunată generozitate omenească?! „Nu da, mamă, bani, nu-i da o monedă oarecare din buzunarul tău, judecă-l întîi! Ascute-ți simțul critic și nu te lăsa păcălit de aspectul jalnic și îmbătrînit. Cu banii tăi o să meargă să-și cumpere băutură și țigări”. Mereu mă apucă rîsu’-plînsu’ cînd aud asemenea lecții de bună purtare românească.

Ce ai încercat, tu, cel care critici și critici și nu te mai oprești, ce ai încercat tu pentru a salva, nu Pămîntul, nu omenirea, ci măcar orașul tău cel mic?! Pentru a-ți ajuta măcar vecinii bătrîni?! Nimic. Nimic n-ai făcut. 

Ce repede am uitat de eroii noștri! Minunații noștri doctori, minunatele noastre asistente! Întîi i-am ridicat în slăvi, le-am cîntat osanale, cum salvează ei oamenii în timp ce noi stăm la televizor, tremurînd sub plăpumioară! Imaginile cutremurătoare din Italia și Spania ne-au sfîrtecat inimile, ne-au arătat măreția aproape ireală a soldaților în alb. Eroi adevărați, în aceste vremuri cinice și disperate! Și apoi ce-am făcut?! Am dat cu ei de pămînt, pentru că o mînă de oameni au demisionat. Cît de instabili sîntem?! Labili și  gata să scuipăm, ca șerpii veninoși, apoi, ajunși din nou în mîinile lor, gata să le umplem cu aceeași șpagă.  Ce fel de eroi ne trebuie?! Batmani, Spidermani?! Aceștia sînt oameni obișnuiți, ca mine și ca tine. Greșesc. Așa cum greșești și tu. 

Știre. O asistentă de la infecțioase este agresată de vecinii ei, care o dau afară din magazin, îi aruncă clor pe clanță și cheamă poliția pentru că ea nu respectă izolarea. Incredibil sau nu, asta e lumea care trebuie salvată cu prețul vieții, fără costume de protecție.

Cît de ilustrativă e Miorița noastră dragă. Încă de pe vremea plaiurilor mioritice și a ciobanilor, nu vedem în jur decît conspirații și nemernicie. E scris în sîngele nostru, e gravat în ADN-ul nostru getic să ne temem de cei din jur, să nu le acordăm încrederea noastră, să le vînăm greșelile și să le scoatem biruitori ochii, hohotind sarcastic. „Dezvăluirea relelor”, „scoaterea adevărului la lumină” se numesc aceste operații brutale și lipsite de argumentație. Și ce-a făcut dragul  de cioban mioritic cu relele care i s-au dezvăluit? Nimic. Nu a făcut nimic. S-a pus pe tînguială și negativism. A văzut doar moartea care venea spre el. Exact ca noi astăzi. 

Știre. Președintele da un bonus de 500 de euro doctorilor. Mi se umple sufletul de rușine. Mi-e rușine de rușinea care ar trebui să-l înece pe el. Mi-e rușine de rușinea medicilor. Așa a rezolvat el situația. Exact cum eu aș spune unui elev recalcitrant, dar genial, ca îi voi da un zece dacă stă liniștit pînă trece inspecția. Ce inteligență strategică demnă de ai noștri conducători! Exact ce le trebuia doctorilor! Bani! De-aia demisionau, ca nu erau bine platiți.

Sînt sufocată de valurile de ură, de dușmănie, sînt sătulă să fac parte din așa ceva. Nu vreau să nu văd, nu, nu vreau, mă mulțumește realismul. Ca punct de vedere. Dar cel în care unul e doar unul și nu devine emblemă eronată pentru toată tagma. Acum aș dori să văd și oameni care pun umărul și fac ceva, în loc să împrăștie cu pucioasă și cucută.  Oameni buni care acționează și rezolvă lucrurile, care construiesc spitale, case pentru cei sărmani, care coc pîine pentru cei în nevoie. Care dau 50 de bani unui cerșetor amărît. Oameni care încep schimbarea cu ei înșiși. Am auzit că există.  Voi ați auzit sau nu vreți să vedeți decît paiul din ochiul celuilalt?! Pe ăla vreți să-l scoateți cu toporul. Bîrna din ochii voștri e semn de justiție și adevăr.

Tocmai au sunat sirenele afară. Am fugit la balcon, să văd ce și cum. Pompierii, salvarea, poliția. Toți au venit. Au venit de îndată ce au fost chemați. Fără un bonus onorabil. Au intrat cu scara într-un apartament, au scos pe cineva care părea că murise, au plecat. Ei au venit, dar vecinii unde au fost?! Cine știe de cîte zile suferea cineva acolo, singur și pustiu?! Îmi șterg furioasă lacrimile. Stăm toți la adăpost și dăm din gură. Ce facil! Ce ipocrit!

Ridică-te, omule și fă ceva! Fii bun, construiește ceva vizibil, dă o bucată de pîine unui bătrîn, fă un costum de protecție pentru un medic sau măcar zîmbește-i cînd pleacă la luptă cu mîinile goale, lăsînd acasă copii mici. Ridică-te, omule, și nu mai generaliza, căci unul nu înseamnă 1.000, nu a însemnat niciodată. Nici cînd ai criticat profesorii nu ai înțeles asta. I-ai judecat pe toți după acel unul care a greșit și ai împroșcat cu venin în toată tagma, nepăsîndu-ți că dai de perete și cu cei devotați și pasionați, cei care chiar încercau să îți ridice copilul, să facă om din el, întreg și frumos. De atîta supărare cîtă zace în tine nu ai reușit niciodată să vezi profesorul acela dăruit care semăna stele în sufletul copilului tău, nu reușești să vezi nici doctorul acesta devotat, care stă acolo și te tratează de o boală mortală, apărat doar de curajul inimii lui. Nu vezi primăvara din jur. În sufletul tău, sărmane om cîrcotaș de meserie e doar iarnă și iar iarnă.  E atît de rece acolo, atît de întunecat. De fără speranță. Mai poți, omule, să găsești motive de ură și de dușmănie?! Mai poți?! 

Du-te și construiește o casă pentru copiii orfani, fă o donație, caută un sponsor, educă-ți copilul să ajungă om politic integru, să schimbe ceva, să îi pună pe ceilalți mai presus de sine. Poți?! Educă-l să-și prețuiască profesorii, pe cei adevărați, educă-l să ajungă doctor și să își dea viața de dragul pacienților, să nu ia șpagă niciodată. Poți?! Și apoi du-te și tu în toate părțile, la spital, la primărie, la toate ghișeele țării și nu mai da șpagă niciodată, oricît ți-ar țîțîi inima de frică. Poți?!

Poți tu să spui, cu mîna pe inimă, că ți-ai educat copilul să dăruiască celorlalți, să sufere pentru ei, să îi ajute la nevoie, să schimbe răul în bine?! Sau l-ai educat să supraviețuiască, să mintă, să înșele dacă e nevoie, să se ridice, călcînd pe alții?! Să îi pese de el, mai mult decît de ceilalți?! Iar dacă copilul tău ar fi medic acum, ai da cu piatra și în el?!

Nu vezi că tot ce e în jur e oglinda ta?! A noastră?! Nu vezi că ți-e frică de fapt pentru tine și pentru ai tăi?! Nu vezi că din nou nu îți pasă de ceilalți?! Nu vezi că te uiți în oglindă și te critici pe tine însuți?!

Oglinda îți spune exact ce trebuie să faci. Cel fără de păcat, cel care e perfect, cel care știe că ar sta cu pieptul dezvelit și mîinile goale în bătaia gloanțelor, că ar intra în foc fără echipament de protecție, că ar trage puternic aer în piept, aer încărcat de viruși otrăvitori, că și-ar lăsa cu ușurință copiii acasă singuri pe vecie pentru a salva umanitatea, acela, da, acela să dea cu piatra!

Foto: wikimedia commons