Scriem acest articol ca o reacție la actuala preocupare a celor mai mulți de a afla ce urmează după pandemie sau, mai bine zis, de a li se spune ce să facă (diferit) după pandemie. Încercăm astfel să anticipăm traiul în orașul post-COVID-19, avînd convingerea că unele lucruri trebuie în mod obligatoriu să se schimbe sau să le schimbăm.

În fața bolii sîntem toți egali. Ce zice azi un rege, zice și un țăran, iar ce zice azi un țăran, zice și un rege. În timpul epidemiei de ciumă bubonică din Anglia (anii 1665-1666), peste 100.000 de oameni au fost uciși în decurs de 18 luni. Londra a pierdut aproximativ 40% din populația orașului, iar în luna septembrie a anului 1665 a fost atins vîrful epidemic, 7.165 de oameni fiind uciși într-o săptămînă. Înstăriții Londrei care au avut posibilitatea, precum cei mai mulți dintre doctori, avocați și comercianți, inclusiv regele Carol al II-lea al Angliei împreună cu familia, au părăsit capitala. Oamenii săraci au rămas în Londra, alături de muribunzi și de șobolanii care răspîndeau moartea. Din punct de vedere istoric, orașele au fost formate ca efect al centralizării producției agricole (Revoluția Neolitică) în jurul vînzării excesului de producție generat de agricultură, iar înainte de orașe, așezămintele (comunități mici) au fost formate de oameni pe dealuri, din rațiuni de securitate și apărare împotriva atacatorilor (Ierihon, Babilon, Cartagina, Troia, Sparta, Atena etc.).

Astăzi trăim o pandemie similară ca simptomatologie, impact și măsuri adoptate cu ciuma pulmonară, iar orașul ne riscă viața în loc să ne apere. Aristocrații Parisului s-au retras în vilele din afara orașului, care pe unde a putut, cei care au avut prezență de spirit și posibilitatea de a părăsi Viena înainte de închiderea capitalei au plecat. În România, o parte dintre proprietarii de terenuri de la țară, care doreau să vîndă casa părintească și terenul aferent, își regîndesc decizia sau chiar au părăsit orice gînd de vînzare. Dimpotrivă, își fac planuri de a părăsi orașul „îndată ce se încheie nebunia” și de a cultiva terenul cu necesarul alimentar. Într-adevăr, pare că, date fiind măsurile drastice impuse în contextul pandemiei de COVID-19, al izolării voluntare sau forțate a populației, al lipsei produselor alimentare de pe rafturile magazinelor de cartier sau ale supermarket-urilor din centrele comerciale, închiderea forțată și necesară a acestora prin deciziile autorităților de stat, închiderea forțată a spațiilor de entertainment și de socializare, traiul în oraș, în apartamentul de la bloc, nu-și (mai) are sensul…

Țăranii nu mai vînd producția de legume și nici alte lucruri pe tarabele piețelor din oraș, „abia dacă mai găsești o ceapă pe undeva”, îmi spunea maică-mea deunăzi, iar soră-mea a investit (mai în glumă, mai în serios) într-o pungă cu lumînări, „că poate se ia curentul în bloc, mai știi?!”. Mai mult, apartamentul unde ne-am izolat, fără un orizont de timp al revenirii la normalitate, fără un termen de finalitate a supliciului, devine o cușcă, ce ne protejează (deocamdată!) de societatea în care ne place să trăim sau de care sîntem, într-un fel sau altul, dependenți. Freamătul străzii la orele de vîrf, aglomerația amețitoare a marelui oraș, de oameni și culori, ținutele și zumzetul vorbăriei celorlalți, toate caracteristicile „obositoare” ale orașului ne energizează, sînt izvoare de vitalitate și tind, în aceste zile, să devină amintiri pe care le prețuim. Traiul în comun, în orașe aglomerate (apartamente, metrou, cafenele, terase, restaurante, spectacole, parcuri, biblioteci), tot ceea ce ne definește ca ființe sociale, nu ne mai ajută, ci dimpotrivă.

În Viena, orașul în care mă izolez de mai bine de douăzeci de zile, cînd ies (numai) la cumpărături, mă feresc de oameni și ei se feresc de mine; un cetățean traversează strada ca să mă lase să circul singur pe trotuar, doamna de la casierie abia îmi atinge produsele și remarc manșetele bluzei ei prinse sub mănușile chirurgicale; își întoarce fața de la mine printr-un gest de evitare deși port două măști, una peste alta, iar ea stă în spatele unui panou de plexiglas…

Tot confortul apartamentului depinde de sustenabilitatea (pe termen lung) a furnizorilor acestui confort: compania de electricitate, compania de gaz, agentul termic. Iar două-trei luni în acest context de teroare generalizată este un termen lung. Degeaba piesele Class In, Mobexpert, IKEA sînt super-comode dacă n-ai lumină, căldură, gaze în apartamentul aranjat cu bun gust; degeaba ai apartamentul aproape de nu știu ce supermarket, de nu știu ce mall sau ansamblu comercial, dacă toate sînt închise și nu le poți frecventa, iar rafturile unora dintre magazine au rămas goale…

Parcă vă aud: „Dar în oraș muncim, în oraș ne cîștigăm pîinea!”. Așa este, însă pînă la următoarea pandemie, cînd angajatorul ne va așeza în brațele statului, iar viitorul nostru se va reduce, din nou, la incertitudinea următoarelor două sau trei luni.

Așadar, în opinia noastră, o urmare a prezentei pandemii (care se va materializa în timp) o reprezintă o întoarcere la glie, o repoziționare din punct de vedere al interacțiunii sociale, în sensul în care orașul post-pandemie va deveni exclusiv un centru de business și comercial, în care oamenii vor munci și vor bea împreună o bere, apoi se vor retrage la casa din afara orașului, la o independență alimentară și o distanțare (izolare!) firească de nebunia lumii. Pînă cînd vom face această mișcare, izolarea noastră voluntară din apartament este mult mai greu de suportat decît izolarea celor de la sat. Nu pledăm pentru „căderea” gulerelor albe la sapă și lucrul pămîntului, ci la simplitatea și smerenia întoarcerii la valorile satului.

Îmi aduc aminte zilele astea, ușor rușinat, cum opinam, de la cafeneaua aglomerată din Piața Victoriei, despre cei care trăiesc la țară, gîndindu-mă dacă aș putea să duc viața tihnită a unui sătuc în care nu se întîmplă niciodată nimic: „Oamenii ăia sînt prea izolați, prea rupți de realitate; n-aș părăsi orașul pentru nimic!”

Foto: wikimedia commons