Acum ceva vreme am cumpărat amuzată un joc de cooperare care se numește Pandemic. E un joc complex, cu reguli neobișnuite, în care toți jucătorii cîștigă sau pierd împreună. N-am avut la momentul acela premoniții, așa că l-am jucat de cîteva ori cu studenții la seminare de psihologie socială și apoi l-am abandonat în raftul cu jucării. Pînă cînd, într-o dimineață, ne-am trezit că jucăm acest joc în doi, în trei, în cîteva miliarde de participanți.

Pe măsură ce valul de îmbolnăviri s-a apropiat de noi, avem senzația că privim o coliziune de trenuri care se petrece cu încetinitorul. Sîntem îngrijorați, dar și doritori să întreținem speranța, ne gîndim la cei vulnerabili din familie, dar ne uităm și în curtea vecinilor, ne suprainformăm și ne scandalizăm cînd aflăm despre cazurile celor care refuză să stea acasă sau care mint cu privire la situația lor. Cu cît îngrijorarea crește, cu atît mai explozivă e și frustrarea: Cum pot să fie bunicii atît de iresponsabili și să refuze să stea acasă? Nu le pasă de nepoții lor? Cum e posibil ca vecinii să iasă la grătar sau la restaurant? Vor să ne facă rău? Cît de lipsiți de minte și de umanitate pot fi cei care au îmbolnăvit atîtea cadre medicale?

Pe măsură ce se accentuează, indignarea pare să se alimenteze din ea însăși, pînă cînd explodează în comportamente violente, care devin mențiuni într-un șir lung de titluri scandaloase formulate astfel încît să ne incite partea întunecată a curiozității. Și, pe măsură ce asistăm la ele, devenim din ce în ce mai plini de reproș și resentimente și ne simțim îndreptățiți să fim așa. Considerăm că ar fi cu totul drept ca oportuniștii fără scrupule care ne-au părăsit ca să le fie mai bine și se întorc acum pe furiș cu bagaje virusate să fie pedepsiți la graniță, iar smintiții care fac grătare aproape de casele românilor cuminți să fie obligați să „petreacă” dincolo de gratii. Scriind aceste rînduri aproape că aud încuviințările tip „tribună”: „Zi-le, nenicule, că merită!” Dar există cîteva defecte majore în această direcție de gîndire și atitudine care se împînzesc precum erorile de replicare care transformă celulele sănătoase în cancer. Fiindcă distincția dintre noi și ceilalți este o linie trasă în nisip ale cărei loc și formă se modifică după culoarea afectivă a argumentelor noastre. „Lumea-i cum este... şi ca dînsa sîntem noi”, vorba poetului.

Comportamentele care ne despart reprezintă adesea reacții la aceleași emoții de bază, modalități prin care reușim să facem față atunci cînd ceea ce trăim e copleșitor. Cînd amenințarea este prea mare sau nu avem puterea să o confruntăm, vom evita. Pentru unii, aceasta înseamnă că vor fugi din țara de adopție devenită terenul morții și vor veni spre casă repede, chiar dacă au fost încurajați să rămînă. Pentru alții, evitarea va lua forma cumpăratului compulsiv și a proviziilor iraționale. Cînd ni se pare că avem puterea de a ne lupta cu pericolul, vom lua măsuri, vom intra în război cu cei care ar putea să aducă virusul aproape de noi, vom cere măsuri aspre care să ne protejeze. Cînd impulsul de fugă și cel de luptă sînt la fel de puternice, rezultatul este o stare de îngheț. Pentru unii, aceasta înseamnă că pericolul îmbolnăvirii se resimte atît de puternic încît se blochează într-un ciclu continuu de igienizare, verificare atentă a simptomelor, insomnie. Alții asistă neputincioși și aparent nepăsători la dezastrul care trece pe lîngă ei, prin ei, fără să mai poată reacționa. Acestea sînt ingredientele pentru o traumă colectivă ale cărei efecte se fac deja vizibile.

Ce ne facem, însă, atunci cînd pericolul nu e unitar și fiecare vede frînturi din el? Cînd unii reacționează la pericolul de îmbolnăvire, alții simt în ceafă suflarea rece a șomajului și a pierderii locuinței. Pentru bătrînii care și-au pierdut atît de multe dintre abilități, amenințarea îngrădirii mișcării poate transforma lupta într-o încercare disperată de a menține aparența controlului. Plimbarea de dimineață reprezintă un ultim bastion în această luptă. Părinții care stau acasă cu copii de diferite vîrste ajung să simtă amenințător stresul care rezultă din suprapunerea cerințelor unui șef care cere productivitate, peste cea a școlii care cere supravegherea temelor, peste cea a îmbolnăvirii celor dragi, peste altele și altele.

Și mai complicat e atunci cînd noi înșine devenim pericol unul pentru alții, prin comportamentele și deciziile, dar și prin atitudinile noastre. Cei care ascund de unde vin sau refuză să mențină carantina se confruntă cu pericolul stigmatului, al respingerii, acuzelor și chiar agresivității vecinilor sau necunoscuților, la fel de speriați. Cei care sînt vulnerabili se luptă să se apere de pericolul iresponsabilității celor care n-au reușit să înțeleagă cum îi vor afecta pe cei din jur deciziile lor.

În acest mecanism hipercomplex tulburat de pandemie, ajungem să trăim reactiv. Frustrarea, furia, reproșul și acuzele devin aliați tentanți pentru că ne permit să nu ne confruntăm cu propria anxietate și cu vulnerabilitatea propriei existențe. Cît timp sîntem revoltați pe emigranții iresponsabili, pe guvernul incompetent, pe vecinii răuvoitori sau pe țara de unde ni se trage acest mare rău nu avem timp să fim îngrijorați, confuzi și triști. Problema este că nu avem timp să fim nici atenți, înțelegători, activi, creativi și rezilienți. Pentru a înlătura blocajul, avem nevoie să parcurgem un drum anevoios de la furie la compasiune, înțelegînd că sîntem cu toții actori dar și autori ai poveștii pe care o trăim. În această situație, nu ne putem permite să rămînem prea mult timp blocați în capitolul cu revoltă îndreptățită pentru că aceasta ne consumă resurse pe care nu le avem de irosit.

E vremea să contribuim cu ingredientele necesare pentru a cîștiga „jocul de cooperare” în care fie învingem ca echipă, fie pierdem cu toții. Din echipamentul absolut necesar fac parte: exercițiul de a-i privi pe ceilalți ca ființe umane cu aceleași dorințe, nevoi și speranțe ca și noi, înțelegerea erorilor cognitive de care suferim cu toții, compasiunea, toleranța crescută la incertitudine și frustrare, abilitatea de a ierta, recunoștința, generozitatea, contribuția măruntă, dar constantă, compasiunea. Lista poate fi continuată de dumneavoastră, cititorii și coechipierii noștri.

Foto: wikimedia commons