În luna august a anului 1938, an în care părăsește România pentru a se instala definitiv la Paris, Victor Brauner își pierde ochiul stîng în timpul unei întîlniri amicale, cînd încercase să aplaneze o dispută între doi prieteni. Rana produsă de paharul aruncat de spaniolul Oscar Dominguez în direcția compatriotului său Esteban Francès avea să fie identică aceleia dintr-un Autoportret pictat de Brauner în anul 1931: „În clipa aceea am făcut legătura cu portretul meu și am încetat să mai gîndesc confuz, similitudinea rănii trezindu-mă la realitate și fixîndu-mi pentru totdeauna acea imagine care s-a amplificat în mine…“, notează pictorul într-un caiet din anul 1944 (Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Georges Pompidou, Paris). Didier Semin atrage atenția asupra unei fotografii realizate de Victor Brauner în timpul sejurului său la Paris de la începutul anilor 1930, fotografie care „indică“ exact locul  accidentului din vara lui 1938, conform unei mărturii scrise a artistului: „…axa privirii mele în acel moment și cea a aparatului (merg) direct spre numărul 83 de pe Bulevardul Montparnasse, la locul accidentului“, „casa în care locuiește Dominguez și unde a avut loc accidentul din noaptea de 27 spre 28 august“ (Didier Semin, Victor Brauner, RMN, Éditions Filipacchi, 1990).

Tema ochiului traversează creația brauneriană din 1925 pînă în 1938, anul accidentului. În lucrările care „anunţă“ eviscerarea ochiului, Brauner recunoaşte marca a două evenimente pe care le consideră fundamentale, atît pentru evoluţia operei, cît şi pentru cea a traiectoriei personale, pierderea ochiului şi războiul: „Acum cred că pot întrevedea foarte clar două evenimente fundamentale în viaţa mea. Dacă tablourile din această epocă ar fi pur şi simplu descrise, nu am putea nega descrierea extraordinară a ceea ce urma să se întîmple. Foarte surprinzătoare este obsesia oculară. Nu am nici un motiv de a o ţine sub tăcere, căci coincidenţele sînt prea frapante, şi apoi, în toate tablourile anterioare accidentului şi războiului, o anumită aluzie este mereu evidentă“ (Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Georges Pompidou, Paris). Într-un desen acuarelat din anul 1925, un obiect ascuțit perforează ochiul unui personaj desenat în manieră suprarealistă. Doi ani mai tîrziu, în  desenul în tuș intitulat Lumea tihnită (Le monde paisible, 1927), ochiul înlocuiește sexul feminin, desen publicat în 1928 în revista Discontinuité inițiată de Mihail Cosma (Claude Sernet) la Paris. Includerea unui tablou realizat în 1923-1924, reprezentînd un personaj cu „ochiul înlăcrimat“, în seria de lucrări cu caracter premonitoriu rămîne în continuare nelămurită. Mutilarea ochiului apare într-un desen (On nembauche pas, 1930) în care un cap de dimensiuni „supranaturale“ este reprezentat în chip de „relicvă“. Ochiul stîng este văgăuna care adăpostește „rămășițele“ civilizației, pusă sub semnul vitezei (accident de automobil), sau cele lăsate în urmă de războiul a cărui premoniție apare într-o serie de lucrări realizate pe parcursul anilor 1930. În tabloul intitulat Peisaj mediteranean (Paysage méditerranéen, 1932), litera D (Dominguez) apare alăturată unei înșiruiri de semne ale unei scrieri inventate de artist, perforînd ochiul personajului aflat în prim-plan. Personajul masculin din Moartea lunii (Mort de la lune, 1932) are ochiul stîng acoperit cu o clapetă neagră. Ochiul devine „autonom“ în tabloul Poarta (La Porte, 1932) și în acuarela Camera cu chipuri (La chambre aux visages, 1934). Într-un desen colorat din anul 1937, ochii sînt înlocuiți prin coarne care „străpung“ paleta pictorului. În tabloul pictat pe lemn în același an, Asupra motivului (Sur le motif, 1937), ochii pictorului aflat în fața șevaletului sînt înlocuiți prin mari pensule. Devenită leitmotiv, tema ochiului este prezentă și în tabloul Adrianopole (Adrianopole ou légèrement chaude, 1937), descris astfel de artist: „În alt tablou, (...) vedem în mijloc o stranie femeie transformîndu-se într-o masă rulantă, prin rotilele ce-i ies din genunchi şi din coate, care are în locul ochilor nişte coarne enorme“. Aceleași coarne, asociate unui șarpe, sînt înlocuitorii ochilor în desenul care ilustrează Cînturile lui Maldoror (1938). Pierre Mabille publică în 1939, în revista Minotaure, articolul intitulat „Ochiul pictorului“, în care vorbește despre vocația premonitorie a operei. În articol, coarnele care înlocuiesc ochii personajelor din desene și picturi sînt asociate în chip simbolic sexualității și interpretărilor freudiene privind complexul oedipian.

În 1944, pictorul reunește toate documentele legate de pierderea ochiului într-un dosar, „Cazul Victor Brauner“, cu intenția de a-l publica. Brauner consideră eviscerarea ochiului ca fiind „pivotul central al evoluției sale“, văzînd-o, în cele din urmă, ca pe o eliberare. Opera anilor premergători accidentului se prezintă ca o mitografie a cărei orientare tematică și evoluție plastică conduc la tragicul eveniment al eviscerării ochiului. Necesitatea obsesivă de a reconstitui toate elementele care aveau o legătură cu ceea ce pictorul numește „o mare breșă ciclopică“ îl detemină să vadă în accident „un fapt unic în istoria picturii“. Artistul analizează o serie de tablouri avînd ca temă ochiul pierdut în accident: „Vă voi relata teribila şi misterioasa istorie prin care mi-am pierdut ochiul stîng. Această pierdere, originală şi dramatică, ce este evenimentul cel mai cutremurător din viaţa mea, a fost pictată cu ani înainte ca ea să se întîmple şi nu cunoaştem nici un exemplu analog în istorie“ („Le cas Victor Brauner“, Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Georges Pompidou, Paris). Primele două manuscrise aflate în dosar dezvoltă ideea vocaţiei premonitorii a operei anterioare accidentului: „Pentru un timp îndelungat vedem, printre elementele ce compun subiectele tablourilor şi desenelor mele, ochi (care) sînt ascunşi sau vizibili, în colţuri sau pe obiecte, atrăgînd cîteodată o curioasă atenţie celui care priveşte tabloul, alteori rămînînd neobservaţi. (...) Înlocuiţi sau distruşi, zdrobiţi pînă la antiteza cea mai violentă prin substituirea ochilor prin coarne, ei constituie proba cea mai evidentă a ceea ce urma să mi se întîmple mai tîrziu; în toate tablourile, atacul ochilor predomină“. Premoniţia accidentului este legată de viziunea dezastrului provocat de război și a oraşelor în ruină. Ochii înlocuiți prin coarne și ochiul, „organ autonom“, apar asociați cu uniforma militară în tabloul intitulat Ultima călătorie (Le dernier voyage, 1937). „Şi toate aceste tablouri din perioada anterioară anului 1939 poartă o anumită marcă a războiului sau marca accidentului survenit în 1938“, specifică artistul în încheierea descrierilor pe care le face tablourilor din 1937.

În timpul realizării Autoportretului din anul 1931, imaginea pictată este de mai multe ori modificată pentru a „oglindi“, în pictură, subiectivitatea creatorului sau „modelul“ care corespunde unei „realităţi interioare“. Pictînd Autoportretul, artistul introduce în opera sa „principiul creator al neasemănării“, care corespunde refuzului unei arte mimetice. Pictorul intervine asupra imaginii exterioare (imaginea din oglindă) pentru a o transforma în „revelație a interiorității“ ‒ în cazul autoportretului, o imagine cu caracter premonitoriu. Victor Brauner urma să vadă în pierderea ochiului fizic un sacrificiu necesar pentru împlinirea creaţiei și, totodată, deschiderea spre un nou fel de a vedea care-l conduce la o nouă etapă în pictură. „O fereastră se deschide în zidul destinului. De la această fereastră, prin care Victor priveşte acum lumea, toate imaginile spiritului său se înalţă într-un zbor suveran. Lumea individuală a simbolurilor şi obsesiilor se revelează a fi în contact cu cea pe care o credem exterioară, jocuri ale forţelor universale“, scrie Alain Jouffroy, autorul monografiei consacrate artistului în anul 1959 (Alain Jouffroy, Brauner, Fall, 1959).

Mihaela Petrov este istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011. Cărți publicate: Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934-1965 (2012); Victor Brauner, pictopoet. Desene și acuarele (2013); Victor Brauner, vizionar al timpurilor moderne (2014); Victor Brauner, 1903-1966 (2016).