Interesul manifestat de suprarealiști pentru ocultism și fenomene magice este oglindit în opera lui Victor Brauner începînd cu anul 1930, cînd pictorul se află pentru a doua oară la Paris. Pornind de la ideea că în toate regnurile Naturii fiecare lucru are o marcă specială menită să arate valoarea acestuia în univers, artistul imaginează în pictură corespondenţe între părţile corpului uman și elemente preluate din Natură, din regnurile mineral, vegetal și animal. Folosită în operațiile magice, una dintre plantele pentru care suprarealiștii manifestă un viu interes este Mandragora, a cărei rădăcină este asemănătoare corpului omenesc (André Breton, L’Amour fou, 1937; Pierre Mabille, Le Merveilleux, 1940). În povestirile romanticului Achim von Arnim (Isabella von Ägypten, 1812), rădăcina mandragorei este „omulețul“ învestit cu forțe supranaturale.

În 1939, Mircea Eliade publică în Universul literar eseul „Mătrăguna în România“ și, cîțiva ani mai  tîrziu, „Mandragora și miturile nașterii miraculoase“, în limba franceză, în revista Zalmoxis („La mandragore et les mythes de la naissance miraculeuse“, 1940-1942). Considerată plantă erotică, mătrăguna este și o plantă medicinală cu însușiri terapeutice. Potrivit tradiției populare românești, mătrăguna putea fi culeasă numai de fecioare în nopțile cu lună plină, în zilele dintre Paști și Înălțare. Însoțit de un descîntec și de „filtrul“ sau fiertura frunzelor și a rădăcinii, culesul plantei avea rolul de a „fermeca“ și a aduce belșugul și fecunditatea, dar și nenorocul sau chiar nebunia. După felul cum era culeasă, „pe dragoste“, „pe măritat“ Mătrăgună, / Doamnă bună / Mărită-mă într-o lună sau „pe urît“ Eu te iau, / Pe ce te iau? / Pe urît, / Nu pe plăcut , mătrăguna era considerată benefică sau malefică. „Planta trebuie culeasă departe de sat, ca să nu se audă nici cocoș cîntînd, nici mîță mieunînd“, scrie Mircea Eliade citînd recomandările „meșteroaielor“ în prepararea farmecelor. (Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-Han, Humanitas, 1995) Socotită plantă afrodiziacă și otrăvitoare, cunoscută și sub numele de doamna-codrului, împărăteasa buruienilor sau doamna-mare, într-un dozaj nepotrivit, ea poate să ucidă. Mircea Eliade o numește „iarba vieții și a morții“. Folosită ca talisman, Mandragora (Belladonna) îndepărtează maleficiile care ar putea să apară în viitor.

Victor Brauner realizează în 1939 desenul intitulat Mandragora (La Mandragore) în care „mătrăguna“ și cocoșul cu cap de pisică sînt asociate într-o compoziție care amintește de „miracolele“ descrise în cărțile de magie populară. Personajul feminin din desen domină creația anilor 1939-1942, prefigurînd vizionara, magiciana, somnambula, căreia Brauner îi conferă calități deosebite. Într-un alt desen, capul unei femei adormite este alăturat „cocoșului cu cap de pisică“ care, în tabloul Piatra filozofală (1940), este asociat cu o piatră strălucitoare. Referirea la magia populară are rolul de a accentua caracterul „miraculos“ al imaginii create. Pentru Victor Brauner, creaţia este o formă de înstrăinare. Departe de a fi imitaţie, ea reprezintă o realitate diferită de cea percepută prin simţuri, o „altă“ realitate. Plimbîndu-se pe malul rîului Durance, în apropierea localității Celliers-de-Rousset, artistul descoperă frumusețea pietrelor pe care le observă în albia rîului și care îi inspiră crearea unui obiect, Imaginea realului increat (1943), al cărui titlu în limba germană, Bildnis aus der unerchöpften Wirklichkeit, trimite la „realul increat” din poetica lui René Char cu care pictorul corespondează în anii exilului. Într-un carnet din anul 1953, pictorul descrie întregul proces al creației a ceea ce el numește un „personaj fundamental“: „Îmi amintesc că în anul 1943 mă plimbam prin albia unui torent secat ce-mi dădea o impresie de pustiire și de măreție a spațiului, avînd senzația că mă aflu într-o lume cu alte legi și structuri geologice, pe care tocmai o descopeream. Am zărit deodată un personaj culcat, alcătuit din pietre așezate în așa fel încît i se puteau recunoaște capul, corpul, brațele și picioarele. Am avut impresia că făcusem o mare descoperire și sentimentul straniu de a fi surprins o făptură omenească în metamorfoza trecerii de inerția elementelor sale conferite de natură și că nu era nevoie decît de o intervenție din partea mea pentru a-i reda viața sau a-l însufleți.“

Pietrele găsite în albia rîului sînt asamblate pentru a alcătui un corp omenesc și lipite cu ceară de albine într-o cutie. Punîndu-i pe frunte o etichetă pe care desenează simbolul Ankh (simbol al vieţii în hieroglifele egiptene), Brauner „conferă viaţă omuleţului din piatră“ pe care-l numește personaj fundamental, imagine a realului increat. Din „realul increat“ ia naştere imaginea, printr-un act de re-creare.

„Actul meu inocent, dictat de sentimentele mele, a deschis gîndirea și după ce am reflectat îndelung am luat ceara de albine pe care am topit-o pe fundul cutiei, iar după ce am introdus în ceara caldă fragmentele acelei ființe din piatră, ele au rămas fixate (pentru totdeauna) în stratul din ceară de albine, rezultatul fiind o mică sculptură arhaică de o mare frumusețe, cu acea perfecțiune a eroziunii și a proporțiilor pe care nu o au decît pietrele care s-au aflat de nu se știe cîtă vreme (în natură) sub acțiunea forțelor naturale. Obiectul meu purta inscripția «Bildnis aus der unerschöpften Wirklichkeit».“ Odată cu descoperirea „Realului increat“, artistul conferă acţiunii sale creatoare o puternică valoare de evaziune: „Prin imaginaţie, am putut surprinde traiectoriile creaţiei, ale vieţii în trecerea de la non-fiinţa-obiect la subiect. Și am avut sentimentul unei mari puteri magice pe care o practicam, amplificînd-o pe un sentiment de magie, adică acela de a încerca transmutarea materiei prin voinţă, o voinţă venită de la providenţă. Este o separare de artă, dar cu un caracter mistic, și cu toate că ştiam că pietrele vor rămîne pentru totdeauna nemișcate, am creat pentru imaginaţia mea un personaj fundamental care ar putea primi viaţă sau cel puţin ar putea avea o influenţă asupra vieţii.“

Pictura absoarbe poezia, iar „uniunea“ lor reprezintă acel punct suprem unde imaginarul şi realul, trecutul şi viitorul, viaţa şi moartea nu mai sînt percepute în mod contradictoriu. Imaginea realului increat aminteşte procedeul introdus în artă de Marcel Duchamp prin crearea obiectelor ready-made. Realul increat devine „objet trouvé“, iar intervenţia artistului constă în a conferi „asamblării“ descoperite în Natură calitatea operei de artă. Oglindind echilibrul care stă la baza legilor Naturii, forma umană pe care Brauner o descoperă într-o întîmplătoare „asamblare“ reprezintă o punte aruncată între lumea misterioasă şi necunoscută a „realului increat“ şi „imaginea“ creată de artist. Produs al Naturii, ansamblul, în care Brauner vede contururile unei figuri umane, devine „obiect“, produs al creaţiei artistului care-i conferă autonomie: „Forma primitivă şi esenţială se afla acolo, nu aveam decît să iau un fragment (sau fragmente) păstrînd felul cum erau așezate şi să le unesc între ele astfel încît să desprind acest personaj şi să-l fac să devină autonom, pentru ca el să-şi poată găsi individualitatea existenţei.“ Victor Brauner, 1953 (Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Georges Pompidou, Paris). Din „realul increat“ ia naștere „imaginea creată“, un adevăr liric incontestabil. Pentru Brauner, poezia atinge acel „punct suprem“ prin care viața și moartea, realul și imaginarul, trecutul și viitorul, comunicabilul și incomunicabilul încetează să mai fie percepute în chip contradictoriu.

Mihaela Petrov este istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011.