Szilárd Miklós este doctorand la Universitatea de Artă din Budapesta cu o teză despre instituționalizarea artei contemporane din România și predă la Universitatea de Artă din Tîrgu Mureș. Am vorbit cu el despre expoziția Mattis Teutsch. Avangardă și realism constructiv, care poate fi poate fi văzută pînă pe 25 octombrie 2019 la Rezidența BRD Scena9. Este un proiect-cercetare a ultimei perioade de creație a artistului avangradist Mattis ­Teutsch, la care Szilárd Miklós a lucrat alături de curatorul expoziției, Mircea Nicolae. 

În primul rînd, cine e acest artist, Mattis Teutsch, care a trăit și a pictat la Brașov? Și ce înseamnă recuperarea lui de acum, cu ceea ce s-ar putea numi ultima sa perioadă de creație?

Mattis Teutsch este unul dintre cei mai apreciați artiști ai artei moderne din România și Ungaria. El a fost primul artist din Ungaria care a făcut artă abstractă și, dacă nu mă înșel, singurul artist cu opere abstracte din expoziția permanentă a Muzeului Național de Artă al României. Aparține acelei generații de artiști care definesc arta modernă în perioada interbelică printr-un avangardism eroificat aproape în exces. Opera tîrzie a artistului însă a rămas necunoscută publicului larg, dar și unei mari părți a experților din domeniul artei, aceasta lipsind cu desăvîrșire din reprezentările majore muzeale dedicate artistului din ambele țări. Acest lucru se datorează mai multor cauze. Theodor Adorno, în analizele sale despre opera tîrzie a lui Beethoven, constată că operele tîrzii sînt manifestări mult mai greu de digerat estetic. Ca și Beethoven, care a compus o parte semnificativă a operelor majore după ce a surzit, în perioada tîrzie, Mattis ­Teutsch a creat lucrări de o excelență și o unicitate absolute. Această perioadă, însă, se suprapune cu instituționalizarea socialistă din care a făcut și el parte în mod activ și în procesul căreia a fost marginalizat treptat. Perioada aceasta istorică a fost repudiată încă din timpul comunismului, după moartea lui Stalin și pînă astăzi se citește, în mod dominant, în cheia criminalizării. Cred că cel puțin aceste două lucruri se suprapun în ocultarea operei tîrzii a artistului.

După ce am văzut expoziția, m-am gîndit la celebrul citat din Miron Costin: „Nu sînt vremile sub cîrma omului, ci bietul om sub cîrma vremii“. Altfel spus, tot ceea ce trăim influențează ceea ce facem. Iar în cazul acestui artist, care a început să picteze în plină avangardă și a traversat niște decenii atît de complicate, presiunea istorică a însemnat în primul rînd pictură, izolare și discreție. Și, în cele din urmă, marginalizare și uitare. Se poate spune în cazul lui că fost o victimă a istoriei?

Da, așa cred și eu. El a continuat însă creația artistică de pe o poziție de avangardă și după ce Partidul Comunist a monopolizat acest rol în societate. Izolarea lui a început însă cu mult înainte, din 1928, de fapt, cînd nu mai are posibilitatea de a călători în Germania și colaborările sale constante cu scena artistică europeană se întrerup. Arta tovarășilor lui a fost etichetată ca artă degenerată, artiști importanți emigrează în SUA și mulți alții se izolează. Și pentru Mattis Teutsch începe o retragere de aproape nouă ani din viața publică fascizată din Brașov. Aceasta este singura perioadă de repaus într-o viață creativă constantă. Cînd revine la muncă, spre sfîrșitul războiului, are deja 60 de ani.

Cum ați ajuns la acest personaj? Ce v a atras și ce v-a interesat?

Cu lucrările abstracte ale lui Mattis Teutsch m-am întîlnit prima dată cînd eram elev la Liceul de Artă și am vizitat Muzeul din Sfîntu Gheorghe. Atunci am fost marcat profund de forța picturii lui și am plecat cu un sentiment plăcut că a existat în proximitatea mea geografică un artist modern de o autenticitate egală cu a marilor maeștri pe care îi admiram. Mulți ani după aceea am descoperit într-o expoziție reproduceri după lucrări din perioada tîrzie care m-au lăsat perplex în raport cu imaginea pe care o aveam despre el. Apoi am început această cercetare cu prilejul căreia mă simt extrem de privilegiat să îi pot fi tovarăș de drum.

E vorba despre un artist prolific, care a lucrat mult, pînă la sfîrșitul vieții. Deși multe dintre lucrări s-au pierdut, despre ce operă vorbim?


H. Mattis Teusch,
Abataj

În pofida multor încercări de reabilitare și recuperare, avem în față un artist fără operă completă. Acest lucru se datorează unor serii de neglijențe și acte de distrugere. Cel mai izbitor exemplu fiind în anii 1970, cînd atelierul său de vară a fost demolat pentru construcția unor cămine. Se bănuiește că s-au pierdut atunci o mare parte a corespondenței, documente, cărți și multe lucrări orginale din colecția familiei. Din fericire, fiul lui, muzeograf în Sfîntu Gheorghe, a plasat multe lucrări în diverse muzee din țară.

Irina Lukász e un nume important în gestionarea memoriei sale artistice. Ea joacă rolul unui discipol ideal, care i a înțeles personalitatea și opera. ­Fiind o apropiată a familiei, urma să publice o carte despre artist, dar care, din păcate, n-a mai apărut. Fiica unei prietene apropiate (Erzsébet Székely), care se ocupă acum de „lucrările din colecția Irina Lukász“, spune la un moment dat, în interviul pe care l-ați făcut cu ea și care este prezent în expoziție, că o mare parte a corespondenței, a jurnalului și a altor documente importante s-a pierdut. Vorbește și despre un colecționar fără scrupule, care și-a dorit o parte dintre tablourile de tinerețe ale lui Mattis Teutsch și pe care nu l-a interesat nimic altceva. Aici intervine un al doilea strat al vulnerabilității. Cum ați pus cap la cap piesele acestui puzzle care este „povestea“ personajului Mattis ­Teutsch în cercetarea dumneavostră?

Cercetarea mea a durat vreo trei ani, dar aceasta se bazează pe munca mai multor istorici care au lucrat înaintea mea. Bibliografia despre Mattis Teutsch este vastă, dar aș vrea să menționez aici munca lui Tibor Almási, care are în spate o cercetare de aproape 30 de ani. El a publicat o carte în 2001, The Other Mattis Teutsch, care mergea contra trend-ului dominant din istoriografie, prin prezentarea operei tîrzii. Cînd am ajuns să-l cunosc, am aflat că avea deja un manuscris extins care stătea de aproape zece ani în sertar, pe care l-a publicat între timp. Acesta a fost un instrument indispensabil în munca noastră de cercetare. El mi a deschis și arhiva personală, în care am găsit, printre multe alte documente, și scrierile Irinei Lukász, fără de care reconstruirea atît de minuțioasă a perioadei tîrzii ar fi fost imposibilă. Atunci i-am adus la cunoștință existența unei colecții Irina Lukász, pe care am deschis o recent împreună cu Ágnes Saszet. Integritatea acestei colecții a fost compromisă datorită cerinței predatoare pentru arta abstractă a artistului. Soarta tragică a acestei colecții se datorează în mare parte disfuncționalității și neîncrederii față de muzee și intereselor de pe piața de artă care au dominat gestionarea operei lui Mattis Teutsch în anii 1990. Vocea ei în expoziție ne permite un acces afectiv în anturajul artistului din ultima perioadă a vieții, și o prezintă pe Irina Lukász, care a funcționat ca o instituție pentru artist în ultimii ani.

Se poate spune despre această perioadă tîrzie a operei sale că este dincolo de ideologie? Face Mattis Teutsch în tablourile sale un fel de „consemnare“ și transcendere a ei?

În 1931, Mattis Teutsch a publicat cartea sa manifest, Kunstideologie. Acest termen introdus de el a fost tradus în limba română ca „Ideologia artei“, deși mai potrivit ar fi „Ideologia artă“, ceea ce conotează și o autonomie față de ideologii externe artei. Cred că munca lui îmbină într-un mod unic angajamentul artei de a contribui la o lume nouă și mijloacele proprii pentru aceasta. Arta lui se înscrie pe aceeași traiectorie cu imaginarul istoric revoluționar. Odată cu discreditarea proiectului politic însă, moare și el, lăsînd în urmă o serie de tablouri cu puternice viziuni utopice.

De obicei vorbim despre „straturile“ operei unui artist, în sensul figurat al termenului. În cazul pînzelor lui Mattis ­Teutsch, el e cît se poate de literal. Această acoperire, repictare, revizitare a vechilor desene mi s-a părut extrem de emoționantă. Și de puternică pentru ceea ce înseamnă creație, în general. Tehnica aceasta prin care poți să descompui straturile unei picturi e un „performance“ în sine. Care sînt descoperirile făcute în cazul lui Mattis Teutsch?

Cînd, spre sfîrșitul războiului, revine la muncă, probabil și datorită ritmului accelerat în care lucrează, dar și precarității acelor vremuri, el repictează multe dintre tablourile mai vechi. Începînd cu anul 2013, la finalul unui efort îndelungat de recuperare și istoricizare a operei lui, s-a descoperit că unele picturi din perioada tîrzie ascund în interior picturile sale din perioada Kunstideologie. Existînd deja un interes dezvoltat pentru acestea și o cerere pe piață, colecționari și galeriști comandă ștergerea lucrărilor realizate în perioada tîrzie. În cadrul proiectului am publicat documentația fotografică realizată pe parcursul ștergerii a 15 picturi. Am marcat niște cadre din aceste stadii ale restaurării, ca lucrări de artă „fără autor“, produse de sistemul artistic. În acestea se văd suprapuse în diverse configurații cele două tablouri, unul pe jumătate șters, celălalt pe jumătate relevat, colaje a două instanțe ale aceluiași autor, angajate în lume la 20 de ani distanță. Aceste faze ale restaurării, în care auctorialitatea lui este suspendată, creează niște imagini de o estetică covîrșitoare, care însă pot fi considerate opere de artă doar din perspectivă contemporană.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră, ca cercetător, „responsabilitatea“ unui asemenea artist?

Am emulat în această expoziție un spațiu muzeal și am depus eforturi ca să realizăm totul la standardele cele mai înalte. Pe scurt, am creat un cadru care exprimă cu autoritate valorea operei tîrzii. Am construit o expoziție care urmărește unicitatea și integritatea artistului bazată pe o cercetare îndelungată, am mers după documentele-sursă și am împrumutat lucrări originale din colecții private și muzee publice. Fără a înțelege însă angajamentul artistului față de timpul său istoric, cred că Mattis Teutsch va rămîne neînțeles în continuare. El a lucrat cu convingerea că arta este un bun public și cred că opera lui are sens doar în cadrul acesta. În ideea asta am creat o expoziție care tematizează și muzeul public.

a consemnat Ana Maria SANDU