Gheorghe Rasovszky (n. 1952) este printre puținii artiști români interesați încă din anii ʼ80 de arta video, multimedia și mixmedia, împletind cu dezinvoltură tehnici artistice tradiționale și tehnici și tehnologii contemporane. Într-un peisaj artistic în care predomină „artele plastice” și „artele contemporane” ale instalației și performativității, arta lui Rasovszky e situată, adesea, cu ambiguitate și imprecizie, între experiment avangardist și pluridisciplinaritate postmodernistă. O selecție de imagini și filme reprezentative pentru întreaga carieră a artistului poate fi regăsite în expoziția Gigitalisierung 3.0 pe arsmonitor.ro.

 

Ce v-a atras anume și cum a evoluat interesul pentru fotografie, video și pictură?

Cred că ne-am atras reciproc, a fost dragoste la prima vedere. Exista, după cum știi, și pe acest plai, nu o gură de rai, care punea o presiune stupidă pe separarea mediilor de lucru, ci un imbold academic care să te trimită într-o jalnică elită culturală, pe care am considerat-o din primii mei ani de liceu și studenție cel mai mare pericol cu care m-aș putea confrunta. Fiindcă fotografiam și desenam pictînd ca un location manager, strîngînd date și impresii fixe sau în mișcare fără nici un fel de scop precis.

Cînd aveam vreo opt ani (1960 carevasăzică), tata m-a luat cu el în atelierul lui Edmund Hofer, prieten de șah și de fotografii, un nume al branșei din acele vremuri, care colabora cu ziarul Neuer Weg, unde papa lucra de dimineață pînă seara și cred că acolo am luat microbul, definitiv. Prima mea cameră era un aparat rusesc aproape decent, o copie Leica, ce mi-a devenit cel mai bun prieten. Și a mai fost casa copilăriei mele, cu biblioteca misterioasă și masivă, albumele de artă, un atlas geografic care presa colecția de timbre cît un univers, gravurile expresioniste mici și violente care îmi fixau atenția mai intens decît puținele jucării din jurul meu. Și mama a observat asta imediat, fiindcă pe pianul Blüthner, la care exersam, se punea praful. Începusem să desenez un fel de străzi, un fel de clădiri, un fel de oameni care zburau prin oraș. Aveau să fie viitoarele mele „Figuri înconjurătoare” din 1977.

Cînd v-ați apropiat de imaginea digitală? În ce împrejurări și cu ce PC ați pornit la drum? 

Cu reticențele de rigoare, prin 1999. Preferam, pe atunci, hazardul celuloidului, incertitudinile revelatorului, dar iată că un anume tip de metafizică pe care imaginea industrial digitală mi-o oferea brut și concret m-a făcut să mă bucur de un tool în plus, minunat ca și celălalt – analog –, drept care coexistența lor și mai ales permanenta lor mixare, în cercetarea mea, au devenit medii favorite. Am început cu Pentium, cu 386, 486, dar cu gîndul la Mac, pe care nu l-am avut niciodată, din cauza fotografiei, care se săturase de camera obscură. Pentru o vreme, doar.

Pe de altă parte, trebuia să țin pasul cu Lea, fiica mea, pe atunci la „Tonitza“, cu virtuozitățile ei digitale amplificate de dorința de nu se cantona doar într-o tehnologie, treceam împreună prin nenumăratele experimente, discutînd muzică și imagine postmodernă cît cuprinde.

Cum vă raportați, în prezent, la imagine, ca la fotografie sau ca la pictură?

Pentru mine, ambele reprezintă absolut același lucru, le tratez pe fiecare ca pe o extensie a celeilalte, însă fiindcă programul meu de lucru este haos pur, ajung să mă bucur de puritatea pe care o oferă fiecare, în mod separat, dacă așa se întîmplă. Există în mine un fel de tabu al picturii, un anumit tip de alchimie primordială, care există acolo, în materia prafurilor colorate dispuse să se transforme în lavă, o rădăcină de care nu mă mai pot desprinde. Îmi place asta, dar fotografia, în mod special, dacă tot am pomenit de tabu, este totemul care mă însoțește peste tot, orice aș face.

În anii de studenție și în prima etapă a carierei, unde găseați de cumpărat o cameră video, foto, un videoplayer sau un televizor color? Unde se puteau developa și printa fotografiile de mari dimensiuni, unde se puteau copia o casetă video sau audio?

Anii de studenție nu au avut nici o treabă cu preocupările mele și mă refer aici la cele care s-au extins mai tîrziu, deși sună ciudat acest tîrziu timpuriu în comparație cu tîrziul plenar în care trăiesc acum. Tot ce înseamnă laborator mi-am improvizat singur în imensitatea unei debarale din apartamentul de bloc în care conviețuiam cu Carmen, artiști amîndoi, din fericire. Lucram pe dimensiuni mici și foarte mari, pe pinhole și pe toate formatele de film, inclusiv planfilm. Eram dibaci pentru tot ce era alb-negru, apelam la laboratoare pentru color, cît despre video, am pornit ca un bebeluș de la cele mai infame camere, videorecordere pe care mi le puteam permite, eludînd, sadic, bugetul familial. Spre norocul meu, am depășit faza de microb, am experimentat atît de multă aparatură, în căutare de performanță tehnică, încît pot spune că m-am eliberat de sclavia echipamentului de niște ani foarte buni.

Cum era „gestionată” noua problemă tehnologică în epoca agroindustrială a anilor 80?

A fost o minunată aventură pentru mulți dinte noi, fiindcă tot ceea ce făceam devenea experiment, un experiment estic, pe care îl consider foarte reușit fiindcă decalajul tehnologic West-Est era atît de vast încît nici nu ne mai păsa. Ceea ce face totuși diferența este producția, cantitatea de lucrări pe care un artist din Est poate să o susțină material. Nu mai discut de dimensiuni, de imposibilitatea finalizării unor instalații majore, ciclice măcar, dacă nu perpetue… Vizibilitatea, în partea asta lumii, e redusă, orice ai face, nivelul artiștilor vizuali locali fiind unul cît se poate de bun și sînt fericit să spun asta, dar nu este încă suficient și mai ales nu a fost deloc suficient în anii ʼ80, cînd comunismul era pe felie și nu prea mai era loc de nimic, decît de o involuntară și surprinzătoare artă antisistem făcută de artiști care se situau în afara timpului în care trăiau. Un fel de underground în underground.

„Arta e un bun comun”

Vă numărați printre cei care au pus bazele departamentului Foto de la UNArte. V-a atras ideea să activați ca profesor, să formați noi artiști?

A exisat un moment, pe la vreo 40 de ani, cînd m-ar fi interesat ideea asta, să lucrez cu studenți, la facultate, de la egal la egal, să încercăm împreună să concretizăm concepte neconcrete, pe specificul fiecăruia dintre ei, în parte. Am avut parte, o lună sau două, de o asemenea experiență interesantă, pe la 50 de ani, unii dinre ei erau și sînt acum artiști pe care îi admir, așa cum am făcut-o și atunci cînd Alexandra Croitoru, profesoara lor, m-a invitat să îi țin locul pentru o scurtă perioadă. Am materializat cumva cercetările lor într-o expoziție foarte bună la galeria HT003, al cărei naș eram eu împreună cu Teodor Graur, conaș, că nu găsesc alt cuvînt, și la Multimedia UAP. Normal ar fi ca asemenea fuziuni să fie permanente, să nu devină efuziuni personale tolerate de un sistem de învățămînt care numai superior nu este, în condițiile în care artiștii noi sau vechi, afirmați prin ceea ce fac OK în branșă, au porțile de comunicare cu studenții închise.

Reprezentarea vizuală a fost adesea utilizată ca instrument al discursului politic și economic, fie că vorbim despre anii ’80, ’90 sau 2000. Cînd putem spune că imaginea educă și cînd „spală pe creier”? 

Atîta timp cît în spatele imaginii se află un artist autentic, lucrurile sînt în ordine chiar dacă direcțiile, mesajele par să o ia razna și cred că e foarte bine așa. Advertising-ul e o industrie, la urma urmei, o caracatiță care poate fi uneori foarte simpatică. Rolul ei e să înghită și să regurgiteze cît mai fecvent. Ideile vin întotdeauna din arta vizuală, marketingul speculează, ca de obicei, fără scrupule.

În demersul dvs. artistic, cum aș putea clasifica reprezentarea vizuală, ca un act critic și revolut sau ca unul formal și estetic? De care parte a avangardei vă situați?

În nici un caz estetic, formal etc. Și nici măcar critic sau revolut. Nu sînt de nici o parte a avangardei, dar dacă avangarda ar avea un sus și un jos, o dreapta și o stînga, m-aș situa undeva mai spre josul ei, undeva dedesubt, în ce a mai rămas din jungla experimentului, într-un cort Dada din frunze de palmier sau de brusture, în burta unei mame care nu știe ce să facă cu mine.

Altfel vorbind, termenul de avangardă, azi, în 2021, pare din ce în ce mai vetust, mai vag. Și culmea e că asta se întîmplă de la primii suprarealiști adevărați și în tot ceea ce a urmat după aceea, pînă în zilele noastre. Avangarda a devenit sinonimă cu experimentalismul specific multitudinii de direcții care se întîmplă permanent și cu maximă fervoare în TOT. Arta e artă totală și este peste tot. E un bun comun. Libertatea este infinit mai puternică decît orice concept.

Aveți vreun program preferat de editat imagine? Între cameră foto, scanner, uleiuri și PC, care au avut un impact mai mare asupra demersului dvs.?

Le folosesc pe toate, și telefonul, normal. Programele de editare foto-video mainstream, toate sînt caiete, cuie, clește și ciocan pentru mine. Teoretic, nu concep proiecte fără ele, dar simt că și fără ele aș lua-o de la capăt fără probleme.

Vă atrag aplicațiile de azi sau sînteți mai precaut, mai conservator decît erați în ʼ90? 

Nu am fost conservator niciodată, sper. Dacă apare ceva mișto, I’m in. Nu știu exact dacă handmade-ul a fost vreodată cu adevărat zdruncinat de aplicațiile tehnologice și dacă schizofrenia new media te poate îndepărta cu adevărat de circuitul creier (sau ce e acolo), mînă, gest etc. Nu știu și nici nu cred că în acest moment al vieții mele poate să mă mai intereseze un alt sistem solar. Pot spune că nu prea am fost precaut niciodată, dar poate că acum sînt ceva mai calculat cu timpul și cu energia de care dispun.

Aveți sentimentul că tehnologiile și „digitalizarea” reprezintă o decădere sau sînt, dimpotrivă, un semn al evoluției și creativității umane?

Habar n-am, crede-mă. Pot totuși să sper că lucrurile stau invers. Am pornit cumva din Decădere, din credințe primitive misterioase pe care sîntem mereu tentați să le reexperimentăm ca să le înțelegem, deși rațiunea nu e un instrument prea sigur. Ne mai rămîne să evoluăm așa cum putem, chiar dacă nu ne dăm seama de toate consecințele posibile.

Foto: Old World Cape, 1979 (sus); Părinți zburdalnici, 1994 (jos)

a consemnat Silviu PĂDURARIU

Mai multe interviuri și materiale despre arta vizuală contemporană la unrestbucharest.com.