Şerban Savu este unul dintre artiştii români cunoscuţi pe scena de artă internaţională, listat de către The New York Times şi Phaidon Press ca unul dintre cei mai promiţători artişti contemporani ai acestor ani (Vitamin P2 – New Perspectives in Painting, Phaidon Press, 2011 şi Younger than Jesus: Artist Directory, Phaidon Press, 2009). În decembrie 2009, Dilema veche publica „Amintiri din Est“, un interviu între Şerban Savu şi Mihai Pop. Dialogul de faţă între artist şi galerist, realizat cu ocazia deschiderii expoziţiei „Daily Practice for the End of the World“ la Galeria Plan B Berlin pe 27 aprilie, este o continuare a discuţiei din 2009 şi un jurnal al colaborării în timp şi al procesului de lucru la noua expoziţie.

Mihai Pop: În ultimii trei ani te-ai axat pe compoziţii de mari dimensiuni, care cuprind mai multe situaţii; aceste scene pot constitui, fiecare în sine, cîte un tablou de-al tău de altădată. Priveşti realitatea cu acuitatea dintr-un „observator“ aflat la înălţime; lucrul ăsta e mai clar ca niciodată.

Şerban Savu: Ştii de ce? Pentru că pot să văd mai mult, atît personaje, cît şi ceea ce le înconjoară, lucru care pentru mine e foarte important. Spaţiul din jur defineşte foarte bine personajul. De aici tendinţa de a avea privirea asta de ansamblu, de a prinde mai mult, de a înţelege mai mult şi mai bine. E ca în literatură, cînd începi o scenă şi întîi descrii peisajul, atmosfera, mirosurile, apoi ajungi la personaje, descrii hainele şi apoi caracterul lor.

M.P.: Personajele tale compun împreună geometria tabloului, dînd senzaţia de real. Alăturările nu sînt forţate; pare că, pictînd, clarifici poziţiile personajelor tale. Ce aduce în plus acest subiect multiplu?

Ş.S.: Oferă o imagine mai amplă, în primul rînd. Sînt personaje care nu ştiu unele de celelalte. Cu cît sînt mai multe scene, cu atît definesc realitatea mai bine. Lipesc şi adun aceste scene într-un mod organic sau încerc să urmăresc mai multe zile la rînd acelaşi lucru. Pe parcursul unei săptămîni, se întîmplă lucruri diferite în acelaşi loc. Apoi adun tot şi am peisajul complet al activităţilor, al realităţii, al vieţii dintr-un perimetru. Prin el poţi citi o întreagă realitate mai largă.

M.P.: O pictură care să le includă pe toate?

Ş.S.: Bine, lucrul acesta e imposibil, dar asta-i ţinta. Nici aglutinarea nu trebuie să fie forţată. Îmi imaginez lucrurile posibile şi reale. Adun realităţile, le pun cap la cap, vreau să le înţeleg mai bine.

M.P.: În aceste compoziţii mari citesc mai uşor decît în scenele izolate, peisajul devine şi el un personaj, şi arhitectura devine un personaj.

Ş.S.: Eu nu pictez peisaje. Peisajul e acolo pentru că are ceva de zis. Dacă te uiţi în istoria artei, sînt marile compoziţii în care peisajul spune nişte lucruri, nu întîmplător cerul e tulburat sau... Îmi aduc aminte o pictură mică de Bruegel. Ninge, e o scenă dintr-un sat. Şi într-un colţ mic e Isus prunc, e toată scena biblică a Naşterii Domnului. Peisajul e plasat atît de firesc, încît ai senzaţia că Naşterea a fost iarna, într-un sat din Flandra. Te face să crezi lucrul acesta cu atîta putere...

M.P.: De ce titlul acesta, „Daily Practice for the End of the World“? Sîntem într-un fel de practică zilnică de supravieţuire?

Ş.S.: Cred că viaţa zilnică de aici, din Estul Europei, e la fel de interesantă ca şi viaţa din New York sau Berlin, la fel de umană şi care merită să fie povestită. Sînt lucruri care s-au perpetuat de-a lungul anilor. Toată tradiţia de a-ţi cultiva pămîntul în orice mediu, de exemplu...

M.P.: Grădina din spatele blocului.

Ş.S.: Dacă te-ai mutat de la ţară la oraş, ai rămas cu acest obicei. Mă interesează aceste metode de supravieţuire în egală măsură într-un mediu urban sau într-o societate mai puţin dezvoltată. Mă interesează de ce oamenii se duc în pădure şi taie lemne. Sigur că e împotriva legilor sociale, dar, pe de altă parte, oamenii aceia se încălzesc cu lemne, cum făceau strămoşii noştri întotdeauna, e ceva uman, un fel de a supravieţui firesc. Toate aceste acţiuni sînt de fapt moduri de supravieţuire în orice condiţii, inclusiv în cultura occidentală, care îţi livrează tot mai multe produse indoielnice. Pentru mine e o luptă să îmi caut hrana.

M.P.: E fantastic să spui asta! E paradoxală această luptă pentru supravieţuire într-o societate avansată care îţi dă, de fapt, totul. Mă întorc la pictură. La un moment dat, în pictura ta era o temă unică. Ea ne aducea aminte multora de realismul socialist, unii spun că pictura ta e un realism socialist din care lipseşte propaganda. Mi se pare că e vorba tot mai puţin de o eroizare în pictura ta. Lucrurile astea s-au topit în altceva, au apărut alţii în tablourile tale. Sau şi alţii.

Ş.S.: De fapt, a apărut, să zicem, lumea obişnuită din România. Sînt oamenii care muncesc zilnic, care îşi văd de viaţă. Mă interesează oamenii care nu sînt cineva, poate nici nu au un mod de viaţă foarte urban. Nu mă interesează viaţa mondenă, viaţa din oraş, nu mă interesează neapărat studenţimea, tineretul. Nu. Mă interesează lumea rutinată, obosită, plictisită. Sau se bucură de viaţă, face grădinărit. Acei anonimi care îţi alcătuiesc o societate. Fără categorii. Pe de altă parte, ajung la ei prin alte conexiuni, mă atrage ceva în oraş sau în afara lui şi revin acolo şi urmăresc ce se întîmplă. După un alt timp mă întorc şi populez peisajul cu lucrurile şi oamenii văzuţi pe parcurs. Mi-am format probabil o rutină în a privi ceea ce mă înconjoară. Dar lucrurile astea se întîmplă doar treptat. Acum fac această pictură cu scene multiple, nu ştiu care va fi pasul următor. Ştiu doar că va veni, nu pot stagna, mă plictisesc într-o formulă pe care tot eu am creat-o. Lucrurile curg firesc, ca şi experienţa privirii, la un moment dat vrei să investighezi altceva.

M.P.: Cît e de divers ceea ce vezi pe geam? Cît e de relevant?

Ş.S.: Eu sap la tranşee, pot vedea din mai multe unghiuri ce se întîmplă. Cum am tot timpul camera de fotografiat la mine, ca să prind repede o scenă dacă e interesantă, sînt ca la pescuit sau ca un muncitor care sapă aceeaşi groapă mai adînc, tot mai adînc, pînă dă de o piatră şi iar mai sapă şi tot aşa. Mi-am format probabil o rutină în a privi ceea ce mă înconjoară. Şi mai ales că ştiu la ce să mă uit, mi-e uşor să înot în apele pe care le-am scos la suprafaţă. Nu pot să nu consum un spaţiu, îl urmăresc pînă îl înţeleg.

M.P.: Din punctul meu de vedere, tu eşti unul dintre artiştii constanţi, schimbi organic, evoluezi; apariţia subiectelor multiple e un pas esenţial, bine aşezat. Nu a apărut peste noapte. Te apropii foarte mult de adevăr, în mod paradoxal, prin colajul situaţiilor. Lucrările dinainte aveau ceva înrudit cu propaganda, acestea au ceva mult mai înrudit cu viaţa şi cu ce vedem în jur.

Ş.S.: Mă interesează realitatea. Viaţa reală îmi dă energie şi mă motivează. Pentru mine arta nu e un joc intelectual care face referire la el însuşi. E alt joc intelectual, conectat direct la priza realităţii, a vieţii imediate. 

Născut în 1978 în Sighişoara, Şerban Savu este artist vizual; trăieşte şi lucrează în Cluj. Născut în 1974 în Cluj, Mihai Pop este artist vizual şi coordonator al Galeriei Plan B Cluj şi Berlin.