Dacă mai toți artiștii din țările ex-comuniste vi(s)zează să expună măcar o dată în viață la New York, există și artiști care, în pofida notorietății și a statutului consacrat pe marile scene ale lumii, continuă, încă, să se expună. Să provoace. Să supere. Să exaspereze. Să se joace. Să lanseze întrebări fără răspunsuri bune sau rele. La Reșița, în această primă jumătate a anului 2021, expune, la Muzeul Banatului și la Magazinul Universal, artistul Dumitru Gorzo. Chestiunea centralității axiale vizează, pe lîngă o impunere de forță geometrică temporalizată, un întreg arsenal cultural menit să contribuie la susținerea acestui construct. Datele naturale sînt avantaje. Efortul, vizunea și infrastructura sînt necesare. Consistența discursului vizual și teoretic devine esența. Confruntarea agonală în momente-cheie este decisivă.

 

Am redescoperit Reșița prin Dumitru Gorzo. Pînă acum, pentru mine, Reșița era doar orașul mare din munții Banatului, un fel de loc-anticameră al Festivalului de jazz de la Gărîna, un loc unde, sincer, nu am zăbovit niciodată. Împreună cu Gorzo am descoperit stranietatea și potențialul suprarealist al acestui spațiu.

Întîlnire dintre tehnică și natură, dintre înăuntru și în afară, dintre bloc și munte, Reșița respiră aerul unui paradox. E un oraș mare de munte unde găsești de toate: școli, teatru, muzeu, filarmonică, supermarket-uri, terase, fîntîni (arteziene și nu numai), natură și industrie.

Capitala județului Caraș-Severin este un oraș de graniță. Desparte și împarte. E cel mai vechi oraș industrial din România. De 250 de ani aici arde un foc nestins. Oamenii se înflăcărează cu gîndul la natura siderurgică a orașului. Raportul cu metalul îi definește structural. Alcătuită arhitectural și social în jurul istoriei industriale ce o caraterizează, Reșița este un oraș compus, extins, tentacular, misterios, metalurgic, extractiv. Este alcătuit din două „felii” distincte, partea istorică, „Reșița de sus”, în care s-au inaugurat furnalele la 1771, și „Reșița de Jos”, cunoscută și sub numele de „dormitor”, articulată în perioada comunistă, conturată după preluarea de către stat, în 1948, a activității siderurgice.

În Reșița, artistul parcurge distanța dintre alteritate și vecinătate. Gorzo jonglează priceput cu cele două identități concrete ale orașului industrial, folosind în aceeași măsură moștenirea pseudo-stahanovistă, prin explorarea unor spații și personaje ce țin de estetica realismului socialist, cît și rămășițele unei „boeme siderurgice” de descendență Belle Époque. Artistul simte, inspiră, atacă, schimbă. Pentru el, blocurile comuniste, furnalele, magazinul universal inspiră în aceeași măsură ca muzeul, necropola medievală, sinagoga maură și neoclasică de început de secol XX, ce are cupolă de metal și încălzire în pardoseală.

În acest sens, cel mai recent proiect al lui Gorzo în țară poate fi descoperit în două puncte strategice ale orașului cărășean: la Muzeul Banatului și la Magazinul Universal, denumit, în continuare, și „Agazin”. Dar de ce și cum de îl găsim noi astăzi pe Gorzo cel de la Ieud și New York tocmai la... Reșița? Pentru că Gorzo vrea asta. Pentru că el își asumă asta. Și pentru că el a știut cum să deschidă munții ca să îndeplinească asta: prin lucrările ce compun proiectul „Picturi cu vîrf și îndesat”.

Prin lucrările artistului am redescoperit un oraș postindustrial orientat către arta contemporană.

Multitudine & consistență

Calitatea retrospectivă a expunerii este subliniată de alegerea lucrărilor din etape diferite, de multitudinea și consistența lor. La muzeu sînt prezentate picturi și sculpturi „clasice”, din perioada 2006-2011, expuse la muzee și galerii, precum și creații recente, expuse aici în premieră. Lucrările pe pînză care au fost expuse la MNAC și la Muzeul Brukenthal din Sibiu în 2007 în expoziția „Indian Lava & Ritz Mood Guru Present Salve Fiat Romuli Nepos” (curatoare Liviana Dan), care l-au consacrat pe artist, acele picturi cu personaje maramureșene lucrate (supra)realist pe diverse suporturi, sînt însoțite de simboluri și aluzii la funcțiile sociale sau sexuale ascunse sub masca zîmbetelor arhetipale. În curtea muzeului ne întîmpină instalația performativă „Gheorghe”, care este formată din resturile casei de lemn în care artistul și-a petrecut copilăria și pe care acesta a transformat-o, cu o energie sisifică, într-o formă călătoare. Lucrarea a mai fost prezentată și la Muzeul Național de Artă Contemporană din București, iar la Reșița „Gheorghe” este asamblat în spațiul deschis al muzeului, în fața scărilor care urcă spre deschidere, ca un fel de anticameră conceptuală a ceea ce urmează să se desfășoare.

Cele două spații de amplasare a lucrărilor sînt la fel de diferite ca și „cele două Reșițe” în care ele sînt amplasate și, cu toate acestea, ele funcționează și coexistă în formula reciprocității naturale, asemenea unei mame ce poartă în corpul ei, pentru o perioadă excepțională, două inimi.

Lucrarea de la „Agazin” este compusă în centrul istoric al orașului, ca un punct central în epicentrul vechiului Corso, între furnale, sinagogă și case cu tavane înalte. Îmbrățișarea muntelui cu păduri face ca tot peisajul să se concentricizeze, asemenea unei mandale bio-industriale.

Prin puterea desenului, Gorzo transformă carcasa vechiului Magazin Universal într-un obiect imens. El lucrează cu două materiale esențiale: cărbunele și lumina. Cărbunii groși i-a obținut după rețetă proprie pusă în operă la serele orașului, după cum povestește, prin selectarea unor bețe de tei și carbonizarea lor în mediu nisipos fierbinte, timp de o noapte. Am apreciat această găselniță tehnică aplicată la posibilitățile locului. De asemenea, și pînzele pe care a desenat poartă o poveste aparte, fiind special cusute din două bucăți pentru geamurile „Agazinului”, la dimeniuni mai mari decît cele cerute pe piața textilă.

Expoziția-obiect structurată ca un dialog între arhitectura „Agazinului” și forța desenului este o lucrare în sine, compusă dintr-un număr impresionant de desene ale autorului, ce îmbracă toată structura de sticlă a clădirii care în timpul comunismului era cheia iluziei muncitorești către o viață îndestulată și fericită. Acum aflată în posesia unui proprietar nou, clădirea a fost pusă la dispoziție ca scenă pentru arta contemporană. Ceea ce desenează Gorzo și expune pe sticla „Agazinului” nu are nimic formal, nimic butaforizat, nimic coafat.

Artistul produce desene mari, pe care le dorește proaspete și expresive, asemenea unor schițe, așa cum chiar el îmi povestește. Personajele și gesturile expresive care stau la baza alcătuirii capetelor conțin acea energie sălbatică, primitivă, dezlănțuită, amenințătoare și brutală care îi e caracteristică și lui Picasso în a doua jumătate a vieții. Capetele lui Gorzo sînt agonale. Vindicative. Neîmblînzite. Răscolitoare.

Prin venirea retrospectivei lui Gorzo la Reșița, sentimentul artificialului, stranietății și supra-realității în spațiu și timp nu e estompat, ci se transformă într-un laitmotiv poetic contemporan, o resursă bizară și fertilă, care devine de neuitat, de neatins, de nedefinit. O forță a descentralizării și recompunerii pulsează prin venele artei lui. Și tocmai pentru că e o energie ce te provoacă și nu te consumă, vrei să te întorci și să te reîntorci în acel spațiu, care devine, prin asocierea cu arta, un nou centru al unui spațiu ce pînă atunci era doar un alt in the middle of nowhere.

Andreea Foanene este artistă, teoreticiană de artă și curatoare. Ultima expoziție organizată: Balkan Arts Festival / Passages, FolkLife & Ethnological Museum of Macedonia & Thrace, Salonic, 2021.