- interviu cu artistul plastic Andrei CIUBOTARU -

Deşi este una dintre artele majore, gravura se practică astăzi din ce în ce mai puţin. Este însă tehnologia computerizată capabilă de rafinamentul unei gravuri realizate manual? În 13 decembrie 2011, la „Galeria” din Bucureşti a avut loc vernisajul artistului plastic Andrei Ciubotaru, despre care Rectorul Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti, Ruxandra Demetrescu, spune că este „urmaşul tînăr al întemeietorilor care au trudit pentru a impune gravura ca disciplină nobilă a artelor frumoase: Theodor Aman, Gabriel Popescu, Simion Luca”.

Expoziţia sa, intitulată „Buddha adormit”, şi-a dorit a fi un spaţiu care să permită pe de o parte, desprinderea de concretul prezentului imediat, iar pe de alta, o zonă în care tradiţia şi modernitatea în artele gravurii să se întîlnească. Interviul pe care artistul l-a acordat revistei noastre este o discuţie pe marginea acestei expoziţii, o discuţie care atinge însă şi probleme ale fenomenului artistic contemporan din România.

Ce înseamnă „Buddha adormit“?

O metaforă care a pornit chiar de la un fapt real, o imagine dintr-un templu din Sri Lanka, un monument înfăţişîndu-l pe Buddha în poziţie de somn, o postură care m-a impresionat pentru că, în general, nu găseşti statui la această dimensiune uriaşă, în poziţie culcată. Am aflat mai apoi că Buddha este reprezentat în patru postúri, care sînt de fapt postúrile omului în mişcarea sa zilnică: mergînd, stînd în picioare, stînd jos şi culcat, fiecare reprezentînd cîte o metaforă. „Buddha culcat“ înseamnă trecerea către Nirvana, somnul, nu moartea propriu-zisă. Semnul personal am încercat să mi-l creez pornind de la această metaforă.

A doua direcţie pe care am urmărit-o este legată de preocuparea mea pentru relaţia dintre tradiţie şi modernitate. Fiind un proiect în cadrul Universităţii Naţionale de Arte, am hotărît, împreună cu profesorul Florin Stoiciu, cu care colaborez, să lansăm această problemă într-o serie de expoziţii, pentru că de obicei, atît în şcoală, cît şi în afara ei se comentează despre cît mai înseamnă tradiţia, ce mai înseamnă să te raportezi la ea, ce înseamnă modernitatea – luată nu ca reper istoric, ci ca prezent. Am vrut, aşadar, să ducem aceste discuţii mai departe, să concretizăm simplele poziţionări din taberele adverse.

Este aşadar această expoziţie un punct de întîlnire?

Înainte de toate, expoziţia este o cercetare care foloseşte studenţilor şi facultăţii. De asemenea, orice acţiune de acest gen contribuie la renumele universităţii şi, implicit, la prestigiul departamentului de grafică. Apoi, bineînţeles, este vorba de viziunea mea despre cum poţi folosi tradiţia într-un prezent pe care trebuie să-l slujeşti fiind activ.

Şi cum îl poţi sluji?

Mi-am permis un parcurs „lejer“. Astăzi sîntem protejaţi de acel postmodernism care îţi permite să faci orice, să te plimbi în diferite spaţii ale artei, să preiei elemente, să le amesteci între ele. Întotdeauna însă, miza este credibilitatea. Pornesc de la ideea că tradiţia este un depozit de valori stabile iar pentru expoziţie am ales spaţiul asiatic datorită libertăţii mai mari pe care acesta mi-l oferea. Dacă aş fi ales spaţiul creştin-ortodox, ar fi fost foarte greu să mă mişc liber, din cauza presiunilor de ordin cultural cărora trebuie să le faci faţă. Pe de altă parte, zona budismului îmi conferă şi calitatea privitorului exterior care vine cu o viziune proaspătă a lucrurilor.

Negaţi, transformaţi sau preluaţi tradiţia?

În general, modernitatea ca reper istoric s-a bazat într-un fel pe negarea valorilor din trecut, justificîndu-se prin susţinerea unui mod nou de a vedea realitatea. În ceea ce mă priveşte, expoziţia „Buddha adormit“ încearcă o preluare şi o reactualizare a trecutului în termeni contemporani, nicidecum o negare.

Despre ce vorbesc lucrările aflate în expoziţie?

Cu toţii ne dorim, într-un moment sau altul, să ne desprindem de realitate. Această expoziţie îşi doreşte şi ea acest lucru. Să te ajute să te desprinzi de concret. Lucrările sînt gravuri (monoprinturi). Şi ca să explic ce înseamnă monoprintul trebuie să amintesc faptul că în gravură există o matriţă de la care artistul porneşte şi face multe imprimări, creînd o „serie“. Sînt imagini perfect identice dintr-o serie de 20, 50, 100 de bucăţi. Or, monoprintul porneşte de la o matriţă, însă fiecare lucrare în parte este unică, neputînd fi repetată. Şi nu am ales această tehnică întîmplător, ci şi datorită temei. Alegînd imaginea lui Buddha adormit, am pornit de la o matriţă care e tradiţia în sine, modernitatea fiind accentul personal, prezentul, ceva ce se schimbă mereu, flexibilitatea clipei. Transformarea. Aici intervine condiţia umană: eu sînt altul în fiecare alt moment.

Odată cu expoziţia a fost lansată şi o carte. Album de artă sau curs?

În principiu este vorba de un curs destinat celor care vor să se ocupe de tehnici moderne şi tradiţionale de imprimare. Este o lucrare foarte exactă, structurată pe etape, o reprezentare care încearcă să iasă, pe cît posibil, din stricta schemă didactică convenţională.

Pentru că vorbim de scheme... cît de greu este să organizezi o expoziţie în România?

Pe scurt, procesul este acelaşi ca în Occident. Doar că în România nu ai infrastructura necesară, nu ai sistemul care să te ajute: începînd de la un spaţiu care să ofere posibilitatea expunerii, cu toate condiţiile pe care aceasta le presupune, pînă la un art manager sau un bun PR care să te promoveze. La noi, pentru că acest parcurs are piese lipsă, ca artist trebuie să te transpui în diferite ipostaze pentru a umple locurile „vacante“. Iar cînd tu eşti cel care trebuie să centrezi, să dai cu capul şi să mai marchezi şi un gol... nu iese întotdeauna. Din pricina faptului că arta contemporană nu aduce un cîştig imediat, nu multă lume s-a aruncat în domeniul manageriatului, deşi foarte mulţi sînt capabili. Cu toate acestea, poţi găsi sprijin în persoane realmente pasionate de fenomenul artistic contemporan, care îţi deschid uşile cînd ai nevoie de o intrare. Mi s-a oferit astfel posibilitatea să organizez doi ani la rînd o expoziţie de gravură experimentală (avînd ca invitaţi artişti din colectivul departamentului de grafică al Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti) la Centrul cultural „Ion Manu“ din Otopeni. Anul acesta o pregătesc pe cea de-a treia, iar spaţiul expoziţional (foaierul Centrului cultural) e unul cu totul spectaculos din punct de vedere arhitectural. Gravura experimentală se referă la moduri inedite şi ingenioase prin care se produce o imprimare, dar şi la folosirea unor materiale neconvenţionale ca suport sau tehnică pentru imprimare. Un eveniment important al acestui gen, mereu prezent, este şi Bienala Internaţională de gravură experimentală organizată de asociaţia Experimental Project, coordonată de Ciprian Ciuclea şi Olivia Niţiş. Mi se pare însă esenţial să ştii că o expoziţie – şi ar trebui să se încerce mai mult să se facă expoziţii, indiferent de condiţii – înseamnă cercetare şi experienţă, o experienţă pe care o poţi împărtăşi mai apoi studenţilor şi celorlalţi, o experienţă fără de care tu însuţi nu poţi ajunge prea departe.

Dincolo de creaţie pură, arta este şi o parte a cercetării?

Poate suna ciudat pentru că e greu să sistematizezi nişte etape. Însă cercetarea în artă porneşte practic din atelier. Dar e greu pentru un artist să facă o metodologie pe care altcineva să o poată aplica întocmai. E vorba aşadar de o metodologie foarte flexibilă, care se aplică diferit de la un moment la altul, de la o persoană la alta. Poţi fi mulţumit de o lucrare, dar nu poţi repeta parcursul crezînd că vei avea un nou succes. Misterul facerii nu poate fi perceput pe cale raţională, el poate fi doar trăit, şi asta se întîmplă altfel cu fiecare nou proiect. Nu poţi repeta un parcurs al unei opere de artă.

Artistul ca pedagog?

În toată experienţa pe care ţi-o construieşti ca artist – experienţă care însumează, pe lîngă munca din atelier, organizarea de expoziţii – trebuie să te informezi cu ceea ce se petrece prin alte părţi şi să îi poţi arăta studentului un traseu. Cum şi cînd acesta îl va parcurge este o decizie care îi aparţine, dar tu trebuie să-i dai cît mai multe soluţii, atît în ceea ce priveşte tehnica de realizare cît şi în felul de a gîndi. Restul depinde şi de personalitatea sa.

Gravura este încă o artă contemporană?

Vorbind de arta contemporană, nu prea mai există graniţe în ceea ce înseamnă pictură, sculptură, gravură, foto, computere. Ca artist contemporan, am libertatea de a prelua elemente din oricare din aceste spaţii pe care apoi să le modelez. Desigur, întrebarea legitimă ar fi: În ce măsură imaginea mea finală are o coerenţă şi exprimă ceea ce am vrut de la început să afirm? O observaţie ar fi că, din cauza computerului, a printului, gravura a pierdut teren. Sînt totuşi situaţii cînd tehnicile contemporane se pot îmbina cu cele tradiţionale. Un astfel de demers l-a avut Florin Stoiciu, cînd a expus la galeria „Demisol“, şi eu, cînd am folosit computerul pentru a transpune imaginea lui Buddha adormit. Există şi reversul situaţiei, am avut o surpriză colosală cînd profesorul Florin Stoiciu împreună cu colegul meu Zuzu Caratanase au organizat la Galeria „Demisol“ a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti o expoziţie de afişe poloneze şi ceheşti. Erau afişe făcute prin tehnici de imprimare tradiţionale, reclame ale oraşului Varşovia sau ale Munţilor Tatra – gravuri al căror scop era promovarea turistică a regiunilor, dar făcute cu o sensibilitate şi o expresie care n-au nici o legătură cu o reclamă comercială.

Poate un print avea căldura unei gravuri?

Computerul este un generator de imagini, este o unealtă precum pixul, pensula sau dalta... Depinde foarte mult cum ştii să-l foloseşti. Pe de altă parte, există un farmec al experienţei cu materia, sensibilitatea care se transmite în mod cert materialului cu care lucrezi, un fapt care din păcate este şters de avantajele tehnologice care îţi oferă soluţii rapide şi confortabilitate. Din păcate, confortul nu slujeşte prea mult în timp. Mulţi au început să nu mai dea atenţie fenomenului gravurii, un fenomen foarte personal, şi se folosesc de instrumentele tehnice ale computerului care oferă doar soluţii de moment, căci peste cîteva luni poate apărea un program mai performant care va oferi ceva şi mai spectaculos, iar ceea ce ai făcut cu puţin timp în urmă a şi devenit desuet.

Tradiţia gravurii în România?

În Europa există două direcţii. În partea nordică – Germania, Polonia, Ţările Scandinave – artistul este foarte atent ca proiectul să iasă exact cum l-a conceput. Ca o anecdotă, cînd au venit cîţiva studenţi din Polonia printr-un proiect Erasmus, am cunoscut acest mod precis de a lucra o gravură. Dacă ar fi ratat chiar şi o liniuţă sau ar fi apărut un punct în plus, deveneau destul de supăraţi că lucrarea nu le-a ieşit perfect. Noi obişnuiam să le spunem: „Let also God do the work“.

Căci la noi, precum în zona sudică, balcanică, tendinţa multor artişti gravori e să lase întîmplarea să joace un rol foarte important. Inspiraţia momentului poate avea un impact semnificativ în alcătuirea imaginii. Reuşeşti astfel să obţii lucruri pe care nu le obţii în nici o altă parte, ceea ce îţi oferă o satisfacţie incredibilă. Este, pînă la urmă, ca o aventură. Porneşti cu o idee, dar nu-i cunoşti finalitatea. De multe ori îţi dai seama că ai ajuns în cu totul altă parte, ceea ce te surprinde şi, de cele mai multe ori, te bucură.

În gravură, întîmplarea pură îţi oferă un mare avantaj de a descoperi arta. Totul este să fii un bun observator, să o înţelegi ca atare. 

a consemnat Stela Giurgeanu

Foto: Arhiva personală