Pandemia a adîncit precaritatea scenei independente de artă. Instabilitatea financiară nu este un subiect nou, dar condițiile actuale au punctat exact vulnerabilitatea, lupta pentru supraviețuire, singurătatea și nevoia de coagulare într-o comunitate.

 

În toamna lui 2020, o scrisoare publică a artistei Daniela Pălimariu, deopotrivă lucidă și poetică, despre pierderea atelierului din Popa Nan, mi-a atras atenția: plasa spațiul de lucru al artistului în jocurile pieței imobiliare. Forțată de împrejurări, fusese nevoită să-și elibereze atelierul în care lucrase în ultimii cinci ani, acel loc care îi devenise atît spațiu de creație, cît și de trăit pur și simplu, loc de visare și laborator în mișcare. Decisese ca, înainte de ziua plecării și înainte de demolarea întregii clădiri, să îl deschidă pentru public, dar nu pur și simplu, ci transformat într-o expoziție-rapsodie în bleu și roz, un „monument al iluziei”.

Tema atelierului deschis a preocupat numeroși artiști de-a lungul timpului. Odată cu modernitatea, atelierul devine uneori loc de expunere, ca o formă (manifest) de uitare voită a instituției de artă. Artistul îți spune sus și tare că el este muzeul sau galeria, el este propriul său curator, el deține întreaga forță asupra mecanismelor scenei de artă.

Dar ce se întîmplă atunci cînd artiștii, prinși ca într-o capcană în acest sistem complex de creație-selecție-expunere-receptare, nu își permit să plătească lunar chiria pentru un spațiu de lucru? Veți spune că, în secolul 21, arta nu mai trăiește în atelier, că tocmai modernitatea de care vorbeam mai sus a venit cu această fugă în spațiul public – arta e oriunde și se face în orice moment și, mai ales, arta e networking și arta e computer. Firește, răspunsul acesta închide în mod violent o discuție mult mai complexă: arta are nevoie și de atelier, de spații largi, uneori de cuptoare, de planșe și pînze, șevalete și o cameră de refugiu. Atelierele pe care Uniunea Artiștilor Plastici le-a oferit în mai multe zone din București au creat, pînă în anii ’90, cînd o parte dintre ele au fost retrocedate, toate condițiile de lucru – geamuri mari, lumină ideală, spațiu de odihnă, apă curentă, chirie accesibilă, liniște, vecinătatea altor artiști etc. Acea stabilitate de care unii artiști se bucurau (există și astăzi ateliere ale UAP, dar în număr mult mai mic) nu mai este valabilă pentru tinerele generații. Aceștia din urmă sînt forțați să își schimbe des spațiul de lucru, sînt evacuați și pleacă, metaforic, cu totul în spinare, în căutarea unui nou spațiu cu o chirie mai mică. Rareori îi găsești în centrul orașului, deseori sînt undeva la margine, singuri sau alături de cîțiva prieteni artiști.

Fostele spații industriale sînt ideale pentru ateliere înalte și spațioase. Dar dacă primele decenii postcomuniste au adus cu ele dispariția pas cu pas a fabricilor și a uzinelor și disponibilizarea miilor de lucrători, apoi abandonarea acestor clădiri și transformarea lor în niște „situri arheologice”, martore ale unei tranziții lungi și sinuoase, acum ne aflăm într-o nouă fază, una pe care unii o privesc benefic, constructiv: mizeria fabricilor din care mulți au ciupit „organe” întregi și au amputat diferite membre mai mici sau mai mari pînă ce au lăsat în urma lor schelete triste se transformă în strălucirea temporară a noilor complexe imobiliare și a noilor clădiri de birouri care răsar peste noapte și promit viitorul luminos în noile cutii de chibrituri, cu un design postcomunist.

În acest context, unde îi mai găsim pe artiști? Pe vremuri, oamenii se vizitau mai des, criticii de artă intrau în ateliere, la fel, muzeografii, mai tîrziu, curatorii. Pandemia a schimbat și aceste obiceiuri care deja începeau oricum să se estompeze. Artiștii în precaritate lucrează de acasă și te primesc în sufrageria lor cu ajutorul camerei telefonului și a Internetului, se adaptează ori pur și simplu încetează să mai facă artă. La Combinatul Fondului Plastic funcționează un ansamblu de ateliere și galerii de artă ori spații non-profit, pe strada Popa Nan a existat pentru cîțiva ani o clădire de ateliere și spații de expoziție, în zona Republica un grup de artiști închiriaseră la un moment dat spații ample, apoi există ARTHUB care mai întîi s-a situat pe Bd. Carol, pentru a continua apoi să existe în alte locuri (acum pe Vasile Lascăr). Sau atelierele inviduale, presărate prin oraș. La Cluj, Fabrica de Pensule a dat între 2009 și 2019 un exemplu: în fosta fabrică atelierele se învecinau cu galeriile, cu spațiile de proiecte și sălile de repetiții și spectacole, aveau loc dezbateri și lansări. Inaugurarea unor noi expoziții însemna și deschiderea, atunci cînd erau dornici să o facă, a atelierelor. Dar și acest model a fost nevoit să se reinventeze, să devină astăzi o „rețea de expertiză”, să dispară ca spațiu fizic, împins de transformările economice galopante prin care trece Clujul. Pe scurt, puține modele care se chinuie să supraviețuiască sau la un moment dat cedează.

La începutul acestei primăveri tîrzii, Atelierele Malmaison s-au lansat public. Acolo am regăsit-o, de exemplu, pe Daniela Pălimariu. Alături de ea, mulți alți artiști cu atelierele lor, cu practici diferite, de la ilustrație la desen, pictură, instalație, fotografie, performance. Clădirea Malmaison are o vechime de 177 de ani, a fost inițial cazarmă militară, Școală Militară de Ofițeri, tribunal militar, închisoare în timpul regimului lui Antonescu și centru de anchetă și detenție al Securității în perioada de început a regimului comunist. Situarea Atelierelor în aripa unei clădiri mai mult decît încărcate istoric a deschis și o discuție secundară despre (im)posibilitatea de fapt de a te simți liber într-un asemenea loc care ar avea nevoie întîi de toate de o „exorcizare”. Totuși, dacă faci în așa fel încît să nu lași uitarea să se instaleze, dacă nu ești ignorant, lucrurile se pot așeza la Malmaison. Iar artiștii contemporani ar trebui întotdeauna să știe cum să reactiveze critic istoria.

Atelierele au luat formă, aflăm, „prin auto-organizarea unui grup multidisciplinar de artiste și artiști activi în diferite medii pe scena de artă contemporană din București, cărora li s-au alăturat spații de proiecte, spații artist-run și galerii de artă”. Comunitatea formată în jurul lor vorbește despre necesitatea apariției unui „loc sigur în societate” pentru artă, „susținere pe termen lung”, prețuri accesibile, punerea unei cărămizi la conturarea unui context cultural stabil, sustenabil. Cuvintele-cheie sînt „solidarizarea”, „colaborarea” între artiste, artiști și alți agenți culturali pe plan național și internațional, „susținerea” noilor generații printr-o „structură de suport stabilă”. Atelierele sînt deja ocupate în totalitate pe termen lung, iar planul pentru public este acela de a organiza două deschideri oficiale anuale și cîteva deschideri punctuale de ateliere în zilele în care au loc vernisaje sau evenimente în spațiile de proiecte și galerii. Tot acest vocabular care mizează pe stabilitate, pe continuitate este exact acel necesar contrapunct la un întreg discurs al fragilității, al imposibilității de a avea o viziune asupra propriului viitor.

Atelierele Malmaison au pornit de la cîțiva artiști care își căutau spațiu, de la un anunț de închiriere online găsit de artistul Mircea Popescu, de la tatonarea terenului în plină pandemie și negocierea prețului chiriei și, mai presus de toate, de la o comunitate: faptul că micul grup inițial de artiști a găsit foarte rapid alți artiști și organizații care să își dorească un spațiu de lucru în aceeași clădire a arătat celor care închiriau că se aflau în fața unui corp complex, gata de coabitare. Stabilitatea, atît de importantă pentru un proprietar în căutarea chiriașului, a fost dată tocmai de această solidaritate.

Aflat în fața enormei clădiri, pe Calea Plevnei, nu poți ignora sirenele ambulanțelor și grupurile de oameni aflați la intrarea în Spitalul Militar, situat vizavi. E o imagine greu de cărat cu tine. Odată ce respecți indicațiile și ajungi în zona de ateliere, ecoul de pe hol al pașilor tăi se împletește cu liniștea arborilor seculari, iar artiștii ieșiți în grădină dau sentimentul unei colonii de început de secol 20. Atelierele, o parte deja puse în funcțiune, respiră cu siguranță aerul unor spații de pe vremuri, înalte, luminoase, parchet și sobe, uși spectaculoase. Unii artiști și-au cărat deja lucrările și au început să lucreze, alții au organizat mici expoziții, unele spații sînt încă aflate în procesul de renovare. Galeria Ivan este și ea aici, cu o expoziție de grup, dar și Asociația Matka (care a preluat juridic organizarea Atelierelor) ori Cazul 101, care expune artiști emergenți. Discuțiile cu Lea Rasovszky (de la care a pornit întreaga căutare), Adelina Ivan, Anca Bucur, Diana Ursan și Marian Ivan, Robert Băjenaru, dar și mai demult cu Zoltán Béla, dezvăluie cîteva puncte importante, care, așezate alături, dau o imagine fragmentată despre cum ar putea arăta viitorul Atelierelor Malmaison: un loc cu zeci de ateliere născut din nevoia construirii unei comunități, din nevoia solidarității, a petrecerii unui timp împreună și a comunicării, dincolo de singurătatea atelierului și din dorința ieșirii în afara unei bule; artiști cu practici extrem de diferite sînt acum vecini, iar accesul nostru din cînd în cînd la munca lor și la spațiile lor de lucru, la expoziții spontane sau elaborate îți oferă speranța unui viitor pe care îl poți atinge puțin. E un amestec interesant de spațiu de producție și spațiu de expunere.

Chiar dacă pe fundal jucăm într-un episod global al pandemiei, care pare că nu se mai termină, instalat peste alte și alte episoade perfect locale, care deseori țin lucrurile pe loc sau omoară inițiative din fașă, nu poți decît să îți dorești să vezi și alte inițiative de acest tip, iar Atelierele Malmaison să devină parte din țesătura urbană și culturală a orașului.

Daria Ghiu este critic de artă.

Foto: D. Ghiu