Spuneam în articolul de săptămîna trecută că la Academia de Teatru din Tîrgu-Mureş (oraş în care am văzut, nu de mult, cîteva spectacole) există bunul obicei ca profesorii de actorie şi de regie să se prezinte din cînd în cînd în faţa publicului nu numai cu produsele muncii lor pedagogice (cu producţiile studenţilor, adică), ci şi cu mostre ale propriei înzestrări în meserie – meserie pe care, să nu uităm, le-o predau altora. Găzduite de un program numit Atelierul Academic de Creaţie, aceste mostre sînt, de fapt, spectacole „în toată firea“, la care se face publicitate, se vînd bilete ş.a.m.d. Despre unul dintre ele (Guppi de Vasili Sigarev, în regia lui Zsolt Harsányi) am vorbit deja; celălalt a fost Nora. Reloaded, adaptare după celebra piesă a lui Henrik Ibsen, montat de Éva Patkó. Reluare (după anul de masterat petrecut de regizoare la Universitatea Berkeley din California) a unei variante scenice din 2008, intitulate NoraNora, spectacolul de acum propune o versiune de tip digest a textului ibsenian, în care prim-planul îl ocupă povestea, „intriga“, şi personajele. La drept vorbind, asta e suficient (mai ales privind chestiunea din unghiul sensibilităţii – şi al nerăbdării – specifice zilei de astăzi), cu atît mai mult cu cît Ibsen nu este tocmai un stilist; nu în această piesă, oricum. (Îmi dau seama brusc – şi cu destulă spaimă – că, în ziua de azi şi pentru cei mai mulţi dintre noi, „stilist“ a ajuns să însemne altceva, nu „maestru al stilului“, cum zice DEX. Viaţa cuvintelor este însă un subiect care, nu-i aşa?, nu are de ce să-l intereseze pe un cronicar de teatru. (Nu-i interesează ea nici pe membrii Academiei Române.) Altfel spus, derulată pe „repede înainte“, în răstimpul a circa o sută de minute, istoria emancipării Norei, femeia-păpuşă, de sub tutela soţului ei şi a prejudecăţilor sociale, nu pierde prea mult, iar personajele-cheie păstrate în adaptare – Nora (Klára Tompa), Torvald (Barna Kelemen Bányai), Doctorul Rank (András Korpos), Krogstad (studentul Csaba Vass) şi Kristine, adică Doamna Linde (Rozália Máthé  Lörinczi) – apar perfect conturate (dramaturgia spectacolului: Zsolt Láng). Regizoarea introduce în acţiune şi o cameră video, mînuită „la vedere“ dintr-un colţ al scenei; stop-cadrele proiectate pe fundal contribuie şi ele la amănunţirea fizionomiei văzute şi nevăzute a eroilor. Jucaţi de cinci foarte buni actori, aceştia se imprimă în memoria spectatorului şi îi dau, eventual, subiecte de meditaţie. Ceea ce e foarte bine. 

Ca regizoare „emancipată“, la rîndul ei, Éva Patkó semnează şi concepţia spectacolului Paparazzi sau Cronica unui răsărit de soare avortat de Matei Vişniec, recentă producţie a Teatrului „Tony Bulandra“ din Tîrgovişte (care a şi organizat, în preajma reprezentaţiei „oficiale“, cu autorul în sală, o sesiune de comunicări şi dezvelirea unei plăci comemorative). Avatarurile administrative ale tinerei instituţii de spectacole sînt prea multe şi prea încurcate spre a le pomeni acum; important este că viaţa teatrului merge înainte – că merge, în general. Foarte entuziasta trupă dîmboviţeană, alcătuită majoritar din proaspeţi absolvenţi, a colaborat bine cu regizoarea (nici ea mult mai bătrînă în meserie), dar piesa, prea dificilă pentru forţe atît de fragede, a rămas o enigmă pentru asistenţă. (De fapt, e mai puţin o piesă, cît o alăturare cinematografică de secvenţe lirice sau epice, la marginea absurdului.) Publicul s-a bucurat totuşi de simpatica dezlănţuire de energie a echipei. 

Foarte tineri sînt şi Flavia Cazacu, Nicu Rotaru şi Valentin Corneanu, trei actori care, sub egida Institutului Polonez de Cultură din Bucureşti şi a unui acronim  misterios (F.I.M.), au transplantat piesa O zi de vară de Slawomir Mrozek în subsolul Teatrului „Nottara“ (sala „George Constantin“). Sub supravegherea regizorală a lui Marcel Ţop şi purtînd costumele de-a dreptul opulente „desenate“ de Agnes Toma (decorul e aproape inexistent), ei au dat viaţă, haz şi, cu mici sincope, sens, scurtei parabole despre putere şi manipulare a faimosului dramaturg polonez. 

Nici actorilor „cu vechime“ nu le este însă străină iniţiativa particulară. Apelînd la oblăduirea Centrului de Proiecte Culturale (ArCuB) al Primăriei bucureştene, Cerasela Iosifescu, Silviu Biriş şi Ion Arcudeanu au reunit două dintre piesele scurte ale lui Cehov – Ursul şi Cerere în căsătorie – într-o montare intitulată Două poveşti de amor, începută sub direcţia de scenă a Teodorei Câmpineanu, dar parafată, în cele din urmă, de semnătura experimentatului Mircea Cornişteanu. În decorul solid gîndit de Bogdan Spătaru, cei trei actori oferă o adevărată demonstraţie de inventivitate, poftă de joc şi – mai cu seamă – talent, animînd fiecare cîte două personaje foarte diferite ca psihologie şi comportament. 

Sînt, toate cele de mai sus, spectacole avînd în comun, dincolo de orice, dorinţa de a face ceva, de a „provoca“ lumea şi destinul (profesional) în ciuda feluritelor piedici, greutăţi, indiferenţe şi indolenţe ce ne covîrşesc adesea. După cum afirma cîndva un slogan publicitar, „Dacă vrei, poţi!“. Păi nu?

Alice Georgescu este critic de teatru.