● Baby Blues, dramaturgia: Adriana Sână, documentare: Alina Căprioară, regia: Victor Olăhuț. Cu: Alina Mîndru, Florentina Năstase, Ana Turos. Proiect derulat de Fundaţia de Sprijin Comunitar în parteneriat cu Asociaţia Mutatis Mutandis și Asociația Cultură’n Șură, finanțat prin programul „În stare de bine“, susținut de Kaufland România și implementat de Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile. 

Teatrul pentru şi despre copii şi adolescenţi a devenit vizibil în ultimii ani şi se află într-un proces de dezvoltare. Meritul acestui avînt stă, în primul rînd, în abordarea unor subiecte legate direct de cotidianul copiilor, de multe ori abraziv: lipsurile sistemului de învăţămînt, eşuarea familiei pe fondul migraţiei economice a părinţilor, dificultatea de a fi copil într-o societate instabilă, în care cerinţele sociale fluctuează dramatic şi predomină principiile conservatoare etc. Dar la fel de dificilă ca poziţia copilului pare a fi şi postura de părinte, căruia îi revine responsabilitatea ghidării minorului prin viaţă, sarcină aproape herculeană din cauza impredictibilităţii societăţii autohtone. Nu poţi pregăti un copil pentru înot dacă nu ştii unde o să înoate, în bazin sau în ocean.

Un spectacol recent, creat independent şi prezentat într-un turneu naţional, aduce în dezbatere una dintre problemele grave ale „meseriei“ de mamă: depresia postnatală. Spectacol intersecţional, Baby Blues explorează depresia postnatală în contexte sociale marginale – mamele provin din familii disfuncţionale, bîntuite de precaritate, cu un istoric de abuz şi violenţă domestică – sau vulnerabile – mamele minore (fenomen la care România deţine primul loc în Uniunea Europeană ca urmare a lipsei de educaţie sexuală în şcoală şi acasă, pe fondul unui conservatorism pudibond promovat în discursul public). Boala nu este o consecinţă a fragilităţii statutului social – nu este generată direct de sărăcie, lipsă de educaţie, abuz sau violenţă, ci este determinată de modificările hormonale care apar imediat după naştere –, dar este agravată în aceste condiţii. Precaritatea materială, statutul de mamă singură sau cel de mamă minoră favorizează apariţia depresiei postnatale, agravează simptomele şi prelungesc durata ei. În plus, persoanele cu un statut social vulnerabil sînt mai expuse efectelor depresiei prin faptul că nu apelează sau nu beneficiază de ajutor medical şi nici nu au parte de susţinerea şi înţelegerea celor din jur (ideea că depresia e „doar un moft“ parazitează mentalul colectiv autohton, ca multe alte prejudecăţi care denotă lacune de educaţie la nivel de masă). Depresia postnatală este încă departe de a fi cunoscută pe scară largă astfel încît viitoarele mame şi apropiaţii lor să fie pregătiţi în caz de nevoie. Nici doctorii nu pot face prea mult, haosul şi lipsurile materiale din sistemul medical nu susţin îngrijirea mamelor cu tulburări psihice. Pe scurt, de multe ori aceste femei sînt lăsate singure într-o situaţie de criză care necesită tratament şi supraveghere (cazurile de pruncucidere în România au, de regulă, două elemente comune: situaţia materială precară a mamei şi lipsa de susţinere cu care ea se confruntă).

Baby Blues are la bază o documentare realizată de Alina Căprioară prin intervievarea unor mame din judeţul Bacău, materialul rezultat fiind prelucrat de Adriana Sână în șapte episoade, cărora li se adaugă încă trei episoade ficţionale, care identifică structuri comportamentele ale părinţilor, două scrise de actriţa Florentina Năstase şi unul de regizorul Victor Olăhuţ. Prin urmare, spectacolul este modular şi fragmentar dramaturgic, determinîndu-le pe cele trei actriţe, Florentina Năstase, Alina Mîndru şi Ana Turos, să fie extrem de ludice, pe de o parte, pentru a susţine varietatea de personaje (adulţi şi copii) din cele zece schiţe, pe de altă parte, pentru a contrabalansa austeritatea scenografică. Ca orice spectacol independent, Baby Blues a avut un buget mic, aşa că punctul său forte nu este vizualul, ci relaţia dintre temă, cu toate calităţile ei (puţin dezbătută, documentare cu subiecţi reali, extragerea unor tipare comportamentale nocive etc.), şi modul inventiv, dinamic, în care este prezentată. Poveştile din Baby Blues nu sînt simple: este vorba de violenţă fizică, mame cu mulţi copii sau minore, comunitatea mamelor şi bunicilor din parcuri, ale căror abordări diferite în educaţie se ciocnesc. Regizorul Victor Olăhuţ optează pentru un mix de realism şi minimă caricaturizare – pentru că actriţele interpretează tipologii inspirate de cazuri reale – în care tuşele de comic şi dramatic se intersectează sau chiar se suprapun. Perspectivele asupra subiectului se schimbă de la un episod la altul, însă domină, desigur, cele ale mamelor, doar că ele au istorii şi contexte diferite şi fiecare poveste reprezintă o situaţie specifică (din care se extrag tipologiile). Este meritul actriţelor că jonglează abil cu personajele şi naraţiunile, dar şi cu registrele, păstrînd nuanţele comice şi dramatice la un nivel moderat astfel încît să nu dezechilibreze întreaga arhitectură performativă. E o actorie fluidă, care coagulează spectacolul: Florentina Năstase, cu alura ei adolescentină, poate fi o bunică – arhivă de prejudecăţi şi credinţe cicălitoare, bonoma Alina Mîndru poate juca un copil abuzat psihic de părinţi sau o femeie dominatoare şi intimidantă, Ana Turos, cu aparenta ei asprime care este, de fapt, un înveliş pentru tristeţe, poate fi o mamă „teroristă“, ea însăşi terorizată de soţ.

Baby Blues vine în succesiunea unui spectacol creat în 2014 de Elena Vlădăreanu şi Robert Bălan, Habemus bebe, care explora problemele maternităţii, şi concomitent cu un alt show al lui Robert Bălan, Cocoţat pe schele, care panoramează paternitatea. Creat de mai multe asociaţii independente (printre care Asociaţia Cultură’n Șură, care derulează programe culturale în zonele rurale, prezentînd spectacole de teatru în hambarele sătenilor – un serviciu public absolut necesar), Baby Blues are o utilitate socială acută care reclamă reluarea lui în stagiunea viitoare. Sper ca artiştii să găsească soluţia financiară pentru reprezentarea lui în continuare sau, poate, vreo instituţie de spectacol să „îl adopte“. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Victor Olăhuț