● Ținutul din miezul verii de Tracy Letts, traducere: Smaranda Nicolau, regie: Vlad Massaci, scenografie şi light design: Iuliana Vîlsan, muzică originală şi ilustraţie muzicală: Bibi Vongehr, producător delegat: Teodora Petre. Cu: Rodica Negrea, Andreea Grămoșteanu, Valentina Popa, Diana Cavallioti/Mădălina Ciotea, Mihai Călin/Virgil Aioanei, Dana Dembinski Medeleanu, Silvana Mihai, Claudiu Istodor, Ionuţ Vişan, Cuzin Toma, Cezar Grumăzescu/Tudor Aron Istodor, Viorica Mureşanu. Teatrul Mic.

 

Distinsă cu Premiul Pulitzer în 2008, piesa lui Tracy Letts Ţinutul din miezul verii (August: Osage County) a fost ecranizată în 2013, cu o distribuţie de excepţie: Meryl Streep, Julia Roberts, Ewan McGregor, Chris Cooper, Abigail Breslin, Benedict Cumberbatch, Juliette Lewis, Margo Martindale, Dermot Mulroney, Julianne Nicholson şi Sam Shepard. Textul a avut succes, filmul mai puţin, deşi interpretările sînt antologice, căci piesa lui Tracy Letts este ofertantă pentru actori prin panoplia de personaje complexe, cu evoluţii psihologice spectaculoase.

Rezultanta dintre cele Trei surori cehoviene şi Regele Lear shakespearian, Ţinutul din miezul verii cartografiază o familie în descompunere, în care relaţiile dintre generaţii sînt scurtcircuitate de traume ale trecutului. Odată cu dispariția tatălui, patriarhul familiei, în condiții misterioase, familia se adună și, ca la orice reuniune, tensiunile și frustrările acumulate în timp explodează și fac praf viaţa protagoniştilor. Tatăl decedat, Beverly, profesor şi scriitor de oarecare notorietate, care a abandonat scrisul, preferînd alcoolul şi femeile, şi mama, Violet (Rodica Negrea), o femeie cu ambiţii intelectuale şi materiale, par să reprezinte generaţia flower-power ajunsă la senectute. Dar imaginea nu e prea plăcută: urmările boemei hippiote din tinereţe se acumulează la nivelul infidelităţilor tatălui şi, în contrapartidă, al dependenţelor de droguri, pastile şi tutun ale mamei. Tatăl lipseşte deja din peisaj cînd începe spectacolul, aşa că imaginea lui este reconstituită din cioburi, unele contradictorii. În schimb, mama, o prezenţă sufocantă, domină universul familial cu o răutate proiectată în şarje rapide, avînd o plăcere patologică să-i distrugă pe toţi, în special pe fiicele sale. Cele trei fete îşi trăiesc, de altfel, propriile drame: Barbara (Andreea Grămoşteanu), fiica cea mare şi singura capabilă să opună rezistenţă atacurilor feroce ale mamei, se află în plină destrămare a mariajului şi se confruntă cu versiunea tînără a mamei în persoana fiicei sale (Silvana Mihai), adolescentă şi deja consumatoare de substanţe interzise. Ivy (Valentina Popa), care a rămas acasă, şi Karen (Diana Cavallioti), care a plecat la capătul Americii, sînt disperate să-şi găsească iubirea vieţii şi ratează spectaculos, prima fiind o victimă totală a trecutului sordid al părinţilor ei, cea de-a doua lăsîndu-se voit (din disperare) orbită de un personaj dubios (Toma Cuzin). Sora mamei, Mattie (Dana Dembinski Medeleanu), şi soţul ei, Charles (Claudiu Istodor), se luptă să evite scufundarea bărcii casnice. Mattie este şi ea o versiune a lui Violet, cu o atitudine toxică şi faţă de soţ, şi faţă de fiul ei, Micul Charles (Ionuţ Vişan), pe care îl dezaprobă consecvent, transformîndu-l într-un impotent social. Violet şi Mattie sînt femei castratoare şi chiar dacă par să fi fost motive în trecut care să le justifice evoluţia psihologică, comportamentul lor este pentru cei din jur, soţi, copii şi partenerii acestora, nociv ca bomba atomică. Violet este o mamă despotică ce îşi exercită autoritatea prin subtile intrigi otrăvite, capabilă şi de explozii conflictuale sinistre, un animal măcinat de o boală care îi intensifică răutatea şi o face să-şi devoreze, la rîndul ei, copiii, o mamă-şacal pe care Rodica Negrea o duce pe culmi într-unul dintre cele mai bune roluri ale carierei sale. Tehnica actriţei este impecabilă. Cum personajul suferă de cancer oral, care îi afectează vorbirea, handicapul este transformat în instrument de dominaţie: vorbeşte cu greutate, amînînd momentul în care scoate sunetele, astfel încît perioada de suspans, în care se asigură că i se acordă toată atenţia, amplifică veninul cuvintelor. Profită de boală pentru a-şi justifica dependenţa de medicamente şi a-şi teroriza fiicele, făcîndu-le să se simtă vinovate dacă i se opun sau o abandonează. Cea care echilibrează balanţa puterii este Barbara, excelent jucată de Andreea Grămoşteanu, raţională pînă la epuizare, permanent restrîngîndu-şi emoţiile, pînă cînd acestea refulează, fie şi pentru un scurt moment, cu forţa unui uragan.

Regizat cu delicateţe de Vlad Massaci, spectacolul radiografiază un univers feminin, al frustrărilor şi fragilităţilor transformate în putere, al ratărilor, în primul rînd pe plan intim, în raport cu condiţionările familiale. Bărbaţii sînt lăsaţi în plan secund, nu mai puţin suferinzi sau vinovaţi în această ţesătură relaţională maladivă, dar fiindu-le destinate trasee de emancipare de sub puterea feminină: tatăl se eliberează prin moarte, soţul Barbarei, Bill (Mihai Călin), partener înţelegător, dar vinovat de abandon, şi Micul Charles (Ionuţ Vişan), complexat de propria mamă, părăsesc acest teritoriu de luptă. Doar Charles pare să echilibreze forţele în căsnicia sa, rămînînd pe poziţii. Dar traumele se acumulează în cascade: adulter, incest, pedofilie, tentivă de viol şi înlesnirea sinuciderii, în timp ce fetele se desprind pe rînd de mama-matcă, dar nu pentru a-şi recăpăta dreptul la fericire, ci libertatea de a suferi.

Iuliana Vîlsan a imaginat un decor-vizuină pentru o mamă-animal, aglomerat de mobile, în care camera lui Ivy este proiectată perpendincular pe perete, iar cea a mamei se decupează din fundal, ca o fereastră (o intimitate la care tragem cu ochiul). În casa aceasta îmbîcsită, greoaie şi întunecată, fetele se topesc, confundîndu-se cu pereţii: rochiile lor au modelul tapiţeriilor. Singurul loc luminos este podul în care tăcuta menajeră indigenă asigură cultura de marijuana, adică necesarul de anestezic pentru supravieţuirea mamei.

Dramă despre eşecul familiei în lumea contemporană, Ţinutul din miezul verii este un spectacol cu partituri actoriceşti rafinate, excelent interpretate, un construct teatral echilibrat, coerent şi coagulat. Un spectacol clasic ca estetică, dar care, prin calitatea tuturor elementelor performative, este o reuşită rară în peisajul teatral local.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Lucian Muntean (sus), Mirela Tulea (jos)