Dintre toate piesele lui Shakespeare, Neguţătorul din Veneţia este, cu siguranţă, cea mai „problematică“; sau, dacă vreţi, cea mai „controversată“. Ghilimelele (care pot, în cazul disputelor pur academice, să şi lipsească) semnalează nu atît o caracteristică în sine a scrierii, cît, mai degrabă, tipul de receptare de care ea, scrierea, a avut parte de-a lungul timpului. Este Neguţătorul... o piesă antisemită sau, dimpotrivă, una pledînd pentru toleranţă şi bună înţelegere transrasială? (Şi corolarul: este Shakespeare un autor antisemit sau dimpotrivă?) La întrebările de acest gen, după cum se ştie, răspunsul nu-i uşor de dat, capcana „corectitudinii politice“ aşteptînd răbdător – ca, de altminteri, şi cea a fanatismului extremist – să înşface orice muscă ce-ar bîzîi retoric pe marginea chestiunii. O margine, trebuie spus, la fel de alunecoasă astăzi ca şi acum patru sute şi ceva de ani, cînd a fost scrisă piesa (în 1596 sau 97), jucată pentru prima oară abia în 1605; şi anume, pe post de comedie. Incursiunile de studiu în epocă (unde textele teatrale cu subiecte – sau, măcar, personaje – din aceeaşi „familie“ nu lipseau, cel mai cunoscut fiind Evreul din Malta de Christopher Marlowe, rivalul literar al lui Shakespeare) pot fi interesante, fără îndoială, sub raport istoric, dar nu pot servi prea mult încercărilor contemporane de punere în scenă, pentru motivul, extrem de simplu şi subtil paradoxal, că antisemitismul este, se pare, o pulsiune perenă, supravieţuind chiar şi dispariţiei propriului obiect. În celebrul „Noi hotărîm cine e evreu“ al lui Himmler (parcă) este mai mult adevăr decît îi place oricui să recunoască. 

Cu această periculoasă dialectică a izolării/integrării individului de/în comunitate, cu atît mai perfidă cu cît nu urmează o logică previzibilă sau mereu inteligibilă, se ocupă spectacolul Teatrului „Tamási Áron“ din Sfîntu Gheorghe, regizat de conducătorul (deopotrivă administrativ şi artistic) al ansamblului, László Bocsárdi. Şi se ocupă în mod declarat: un scurt prolog „extratextual“, rostit de Antonio – neguţătorul din Veneţia – ne pune în gardă asupra identităţii înşelătoare a celuilalt, a străinului, a semenului diferit, perceput drept o ameninţare la adresa presupusei omogenităţi a grupului, a noastră. Este demonstraţia pe care apoi, vreme de circa trei ore, o face, în chip strălucit, spectacolul; pentru că dacă, iniţial, elementul alogen, supărător, perturbator al ordinii, al tradiţiilor şi al obişnuinţelor este Shylock, cămătarul evreu ce se oferă să-l împrumute pe Bassanio, prea-iubitul prieten al neguţătorului, în schimbul unei garanţii cît se poate de concrete („un funt de carne fragedă, pe-alese“ tăiat din trupul lui Antonio), la final, odată „păgînul“ convertit, de voie-de nevoie, la drepta credinţă creştină, cel ce va rămîne în afara cadrilului social, izolat, din cauza erotismului său „neconform“, de veselia cuplurilor de mai mult sau mai puţin îndrăgostiţi, va fi Antonio însuşi. Cine e evreu hotărăsc oamenii „normali“. 

Pe acest schelet ideologic impecabil construit şi argumentat pe urma piesei shakespeariene, carnea montării se aşază, strat după strat, cu acea simplitate aparentă, aparent necăutată şi lesnicioasă, ce constituie o marcă a stilului regizoral al lui Bocsárdi. Confirmîndu-şi bunul obicei (!) de a face spectacole care nu seamănă – la suprafaţă – deloc între ele, regizorul a ales, de astă dată, un spaţiu aproape cu totul lipsit de „decor“ (scenografia e semnată, ca mai întotdeauna, de József Bartha şi Judit Kóthay Dobre), adică scena şi sala teatrului, care, ocupate deopotrivă de actori şi spectatori, se oferă contemplării şi contopirii într-o nuditate ce farmecă şi, în acelaşi timp, stîrneşte mila amestecată cu un strop de teamă: zidurile vechi, prăfuite şi pătate ale teatrului evocă, mai mult decît imaginea, spiritul Veneţiei etern muribunde. Tot astfel, superbele măşti ce vor schimba pentru o clipă ceata petrecăreţilor într-o mulţime pestriţă, ameninţătoare şi confuză. Dimensiunea sonoră a spectacolului (despre care prefer să nu vorbesc, spre a le păstra curioşilor o surpriză) completează orfevreria mizanscenei. 

Admirabilii actori ai Teatrului „Tamási Áron“ dau viaţă acestei arhitecturi complexe cu dăruirea ce le este proprie. Revenit, după o absenţă îndelungată, în ansamblu, unde a jucat în ultimele două stagiuni roluri de mai mică întindere, László Szakács are, în monologul lui Shylock dinspre finalul primei părţi, o răscolitoare intensitate a jocului, restituind personajului toată gama de nuanţe posibile între „pozitiv“ şi „negativ“. În Antonio, László Mátray, tînăr actor în progres profesional impresionant de la un rol la altul, păstrează cu precizie şi sensibilitate ambiguitatea partiturii. Trebuie să-i mai amintesc, cu sincerul regret de a nu le putea comenta efectiv evoluţia, pe Gizella Kicsid (Portia), Hajnalka Szalma (Jessica), Gábor Erdei, József Kolcsár şi, în roluri minuscule, pe temeinicii „stîlpi“ ai teatrului Tibor Pálffy şi Levente Nemes.

 

***
Am revăzut, la acelaşi teatru, după foarte mulţi ani, un spectacol reluat, cu modificări de distribuţie (şi nu numai), tot după mulţi ani: Profetul Ilia de Tadeusz Slobodzianek, în regia aceluiaşi (?) László Bocsárdi. Un fel de farsă populară şi grotescă, de o forţă a caracterizării satirice şi a denunţării etice cum rar se întîlnesc pe scenele noastre. Pentru cine încă nu a aflat, Sfîntu Gheorghe (Covasna) e un centru vital al teatrului din România.

 

Alice Georgescu este critic de teatru.