Anul dispărut. 1989 de Peca Ştefan, regia: Ana Mărgineanu, scenografia: Anda Pop, coregrafia: Andreea Duţă, video design: Cinty Ionescu. Cu: Gheorghe Visu, Maria Ploae, Mihaela Rădescu, Ilinca Manolache, Isabela Neamţu, Viorel Cojanu, Cuzin Toma / Virgil Aioanei. Teatrul Mic, Bucureşti.

Lansat de teatrul independent din România, dramaturgul Peca Ştefan s-a impus ca unul dintre cei mai importanţi autori dramatici contemporani. Promovat la începutul anilor 2000 de Teatrul Luni de la Green Hours – pentru care a scris şi a regizat mai multe piese –, Peca s-a alăturat grupului dramAcum, cu care a lucrat atît pe scene independente, cît şi de stat. Scriitura lui, asociată adesea cu teatrul documentar, este diferită de acesta căci, deşi se bazează pe interviuri şi materiale de investigare a realităţii, ea este eminamente ficţională. Peca practică o dramaturgie de sine stătătoare, care se află într-o relaţie de coabitare cu realitatea, dar nu se identifică în mod necesar cu aceasta. Dramaturgul instituie o realitate relativă, cu elemente reale folosite ficţional între anumite limite. Se creează astfel o metarealitate, flexibilă în raport cu reperele exacte ale documentării.

Pentru Anul dispărut. 1989 (prima parte dintr-o trilogie care va mai cuprinde „rememorarea“ anilor 1996 şi 2007), Peca o are ca parteneră pe regizoarea Ana Mărgineanu, cu care porneşte de la amintirile personale ale actorilor din distribuţie despre anul 1989 şi ajunge la memoria colectivă, care simplifică şi clişeizează. De la intim la general. Acelaşi parcurs l-a avut, întîmplător, şi destinul locativ al spectacolului, început ca proiect al Teatrului Foarte Mic şi transferat la Teatrul Mic, după evacuarea TFM din clădirea cu risc seismic: de la un spaţiu restrîns la unul extins.

Cu o scenografie (Anda Pop) care acumulează mobilierul standard din locuinţele comuniste, spectacolul este structurat în trei scene – una despre cenzura în teatru, alta despre Securitate şi o a treia despre avort –, încadrate de repere istorice (pentru contextualizare) şi fragmente din procesul de documentare (pentru relaţia ficţiune-realitate). Structura dramaturgică arborescentă conţine şi „buzunare“ – scene destinate doar unora dintre spectatori, aleşi prin tragere la sorţi – prin care se completează spectacolul cu elemente narative noi. Practic, publicul se divide: majoritatea vede scena din spectacol, fără să vadă anexa, cîţiva spectatori însă o vor cunoaşte doar pe aceasta din urmă, fără să ştie firul narativ principal. Cu toate astea, publicul nu pierde esenţa spectacolului, nu i se fracturează narativitatea, dar are unghiuri de vedere diferite asupra adevărului (sînt două „buzunare“ care generează trei perspective ale spectatorilor). Realitatea, adevărul, memoria sînt relative, nimeni nu are obiectivitatea absolută. Adevărul are mai multe faţete care nu sînt cunoscute tuturor – aici apar „buzunarele“ dramaturgice –, de fapt, adevărurile sînt individuale şi limitate. Memoria „înghite“ realităţi, este subiectivă: un eveniment major precum Revoluţia a şters din memoria personală întregul an 1989, care a devenit, la nivelul vieţii cotidiene, derizoriu în raport cu evenimentele din finalul său. Cum se recuperează istoriile „mici“ în raport cu „marea istorie“, istoriile individuale în raport cu cea colectivă? Cum afectează timpul perspectiva asupra istoriei?

Peca pune şi problema relaţiei teatrului cu realitatea, temă abordată teoretic într-un „buzunar“ şi practic pe tot parcursul spectacolului. În ce măsură teatrul prezintă realitatea? Dacă realitatea este ficţionalizată, se poate păstra veridicitatea ei? Poate fi realitatea reconstruită credibil într-un cadru care să cuprindă şi posibile evoluţii (ficţionale) ale ei? Într-una din scene, care reconstituie o „repetiţie de aplauze“ din 1989 de la Teatrul Mic, actorii se joacă unii pe alţii, îşi joacă identitatea, nu pe cea proprie, ci pe a celuilalt. Astfel, ei sînt în acelaşi timp personaj real, personaj real ficţionalizat (altul decît sine însuşi) şi reper al realităţii istorice subiective, căci adevărul fiecăruia despre trecut nu este în mod necesar un adevăr obiectiv. Actorul – personaj real intră în relaţie cu propria sa ficţionalizare. Adevărul actorului şi adevărul personajului interpretat sînt ambele limitate, dar limitările lor sînt diferite. Concret, Isabela Neamţu o interpretează pe Maria Ploae, care o joacă pe regizoarea tehnică, Viorel Cojanu îl interpretează pe Gheorghe Visu, care îl joacă pe directorul Teatrului Mic din acea vreme, Dinu Săraru. În ceea ce priveşte strict această scenă, ea funcţionează cu atît mai bine cu cît spectatorul cunoaşte personajele sau contextul întîmplărilor reale (directoratul lui Dinu Săraru şi cenzura comunistă). Spectacolul depinde de public, căruia îi activează memoria, se raportează la spectator şi se dezvoltă în funcţie de informaţiile, directe sau indirecte, ale fiecăruia asupra subiectului. Structura complexă, dramaturgic şi spectacular, cu teme suprapuse, nu generează, cum s-ar putea crede, un spectacol greoi sau preţios, ci dimpotrivă, unul dinamic, comic şi dramatic deopotrivă, cu momente de joc şi interactivitate.

Trebuie să fac o paranteză pentru actriţa Ilinca Manolache, care are o legătură personală cu Teatrul Mic, în care, în 1989, lucrau părinţii săi, Rodica Negrea şi Dinu Manolache. Cu fiecare spectacol la care lucrează, Ilinca Manolache capătă tot mai multă profunzime şi subtilitate, care se adaugă forţei sale ce ţîşneşte surprinzător dintr-o statură firavă. Actriţa se maturizează artistic, păstrîn­du‑şi în acelaşi timp entuziasmul şi prospeţimea.

Anul dispărut. 1989 este o panoramare multiperspectivată asupra trecutului în care memoria, realitatea, ficţiunea glisează pe suprafaţa istoriei, scoţînd la iveală amintiri rătăcite, şi nu e vorba numai despre cele personale, ci şi despre o epocă întreagă redusă, în memoria colectivă, la cîteva clişee. Autorii spectacolului sînt însă bine ancoraţi în actualitate, astfel încît acest flashback funcţionează ca reper pentru prezent: cît de departe sîntem de cei care eram în 1989? Există o nostalgie şi, dacă da, care este subiectul acestei nostalgii: mai binele sau mai răul?

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Runcanu