Pescăruşul de A.P. Cehov, regia: Yuri Kordonsky; scenografia: Dragoş Buhagiar. Cu: Ioana Iacob, Horia Săvescu, Franz Kattesch, Olga Török, Rareş Hontzu, Enikö Blénessy, Anne-Marie Waldek, Radu Vulpe, Georg Peetz, Konstantin Keidel, Aljoscha Cobeţ, Dana Borteanu, Isa Berger, Paul Cebzan. Teatrul German de Stat Timişoara.

Yuri Kordonsky este un clasic updatat. Regizorul rus, şcolit de Lev Dodin (patriarhul teatrului rus, guru de la Malîi Teatr), ajuns şeful catedrei de teatru de la Wesleyan University, Middletown, SUA, nu s-a convertit la dramaturgia americană, nici măcar la cea contemporană, nici la vreo estetică nonconformistă. Kordonsky rămîne preocupat de marile texte clasice, în special ruseşti. A montat Cehov, Gogol, a dramatizat Dostoievski şi Bulgakov. Excepţiile s-au petrecut cu textele montate în ultimii ani – rusul Pavel Sanaev, cu Îngropaţi-mă pe după plintă, la Bulandra, şi polonezul Tadeusz Konwicki, cu Ultima zi a tinereţii, la Sibiu, amîndoi romancieri contemporani, dar păstrînd o anume eleganţă clasică a scriiturii. Cu Pescăruşul de la Teatrul German de Stat Timişoara, Kordonsky revine la Cehov (prima sa montare în România a fost Unchiul Vanea, la Bulandra, în 2001).

În Pescăruşul, mutaţia esenţială pe care o operează regizorul – cu ajutorul scenografului Dragoş Buhagiar – este includerea spectatorilor în spectacol şi a personajelor în public. Este o funcţie ambivalentă: spectatorul devine un voyeur, face un pas spre scenă, iar personajele fac un pas în afara scenei. Ambivalenţele continuă. Spectacolul începe şi se termină cu două secvenţe de teatru în teatru: piesa lui Treplev din deschidere, artificială, demonstrativă, căutat inovatoare („formele noi“) lasă loc, în final, unui alt spectacol – real, distrugător, despre „viaţa frumoasă şi grea“, cum spune Tuzenbach în Trei surori: povestea de iubire neîmplinită, dintre Nina Zarecinaia şi Treplev. Teatrul „cade“ în viaţă. Pistolul agitat de Treplev în prima parte (pentru pocnetul căruia spectatorii sînt „trataţi“ cu felii de lămîi verzi, ca la un shot de tequila) va ucide, la sfîrşit, fără sunet. Sinuciderea s-a produs deja; Treplev, dirijînd publicul cu pistolul, îşi coregrafiază propria moarte.

Textul lui Cehov rămîne neschimbat, toţi aleargă ca nebunii unii după alţii, îndrăgostindu-se de persoana care nu îi iubeşte (esenţa iubirii: un strop de pasiune şi multă suferinţă), povestea unor neîntîmplări, a unor neîmpliniri. Iubirile sînt torturante şi melodramatice. Personajele care iubesc intră în hainele celor iubite (unul se ascunde într-un costum agăţat în cuier şi rămîne aşa, spînzurat, dependent de „pielea“ celui adorat), o formă maladivă de tandreţe şi dor (regăsită într-o poveste reală, spusă de rezidenţii Căminului „Moses Rosen“ din Bucureşti în spectacolul Post-Scriptum, în care un personaj purta puloverul primit cadou de la iubita lui, sub uniforma de licean). Şi costumul Ninei „de actriţă“, mulat şi alb, are dublu sens: o transformă într-un embrion care conţine promisiunea unei vieţi şi, în acelaşi timp, pare o rochie de mireasă, aşa cum hainele sale din ultima scenă, ponosite, informe, de o culoare nedefinită, par de văduvă. Între cele două momente, Nina este „ucisă“. Pescăruşul adus însîngerat într-un sac face parte dintr-un necesar ritual de sacrificare, imaginea grotescă a pierderii inocenţei.

Ca în toate spectacolele sale, Kordonsky este atent la detalii şi maestru în coregrafierea scenelor de plan secund. Doctorul Dorn – Georg Peetz – oscilează între Polina, pe care nu o iubeşte, şi atracţia pentru Nina. Furia Polinei, cînd îi cere doctorului trandafirii galbeni primiţi de la Nina, pe care îi sfîşie cu dinţii, are ca pereche o altă furie, cînd Dorn, aflînd de nenorocirile cauzate Ninei de către Trigorin, refuză să dea mîna cu acesta şi îl fixează agresiv, gata să îl lovească. Două furii, două neîmpliniri. Piesa lui Cehov este plină de ele. Încă una: informată de Nina că Trigorin pescuieşte, Arkadina îi răspunde maliţios: „Nu s-a săturat?“, în timp ce îi încheie nasturele de la bluză. Este prima încleştare a celor două femei pentru acest bărbat şi primul semn că, în această luptă, amîndouă îl vor abandona pe Treplev.

Kordonsky operează o mutaţie asupra cuplului Arkadina – Trigorin. Jucată de Ioana Iacob, Arkadina este o femeie tînără, frumoasă, sofisticată, îndreptăţită să pretindă dragostea lui Trigorin – Radu Vulpe –, un bărbat dezirabil doar prin notorietatea sa ca scriitor, altfel şters, şleampăt, banal. Rateul matern al Arkadinei devine plauzibil, în viaţa ei boemă copilul este o povară neplăcută, ca o poznă povestită în public. Pe Treplev cel nevrotic – Horia Săvescu –, luciditatea îl face febril şi periculos. Salvarea lui e Nina – Olga Török –, cu puritatea ei adolescentină şi provincială, dar ea este fragilă şi influenţabilă. Arkadina, Trigorin, Nina, Treplev. Prima şi ultimul – lucizi; cei din mijloc – vulnerabili; primii doi au instinctul supravieţuirii, ultimii doi sînt victime. Un careu al rateurilor, manipulabil ca un sistem de scripeţi.

Pescăruşul este un spectacol clasic, solid construit, a cărui inovaţie constă în ambivalenţa privirii. Scenografia creează un spaţiu ponosit, în care se adună lucruri vechi, ca amintirile de care nu mai scapi – scaune desperecheate, pe care se aşază personajele şi spectatorii, canapele, cufere, mese, sfeşnice, samovare, cuiere, colivii fără păsări –, avînd în mijloc scena pentru teatrul lui Treplev, pe care aceste lucruri migrează, un timp, ca un mucegai afectiv, pentru ca apoi să o elibereze pentru actul final dintre Nina – Treplev. Acest spaţiu „accidentat“ relativizează privirea spectatorului. Publicul poate vedea doar o parte din acţiuni, obiecte de decor obturează imaginea sau punctul în care e plasat spectatorul, nu permit vizibilitate totală. Relaţiile de plan secund, derulate în penumbră, sînt vizibile uneori doar pentru cei din proximitate. Jocul penumbrelor serveşte ideii de intimitate violată, de dramă expusă, dar are revers în frustrarea spectatorului, care nu poate vedea integral edificiul relaţional pe care îl construieşte Kordonsky. Cumva, spaţiul funcţionează în egală măsură în favoarea şi în defavoarea spectacolului. Sau poate Hala Balanţa de la Sibiu – spectacolul a fost prezentat în Festivalul Internaţional de Teatru – a „înghiţit“ decorul. Nu însă şi cele „cinci tone de dragoste“.

Oana Stoica este critic de teatru.