●Aggressive mediocrity, un debate-performance de Catinca Drăgănescu; cu: George Albert Costea, Cristina Drăghici, Ionuţ Oprea, Sorina Ştefănescu, Vlad Udrescu. Teatrul Luni de la Green Hours.

Lotul olimpic al României a obţinut cinci medalii la Olimpiada Internaţională de Fizică de la Copenhaga, două de aur şi trei de argint, rezultate care au plasat România pe primul loc în Europa şi pe locul 5 în lume. Medaliile de aur au fost obţinute de Cristian Frunză (clasa a X-a) şi de Cristian Andronic (clasa a XI-a). Toţi cei cinci medaliaţi români sînt elevi ai Liceului Internaţional de Informatică din Bucureşti.

Ştirea de mai sus a apărut la jumătatea lunii iulie. O pură întîmplare face ca la Teatrul Luni de la Green Hours să fi avut premiera un spectacol despre situaţia copiilor supradotaţi, cu aplicare la cazul ficţionalizat al unui olimpic internaţional la fizică. Aggressive mediocrity pune în discuţie hibele sistemului de educaţie, vizibile (şi) prin lipsa de grijă pentru copiii supradotaţi. Formula este de teatru-forum, iar povestea are la bază mai multe cazuri reale. Anul trecut, Ştefania Sterpu (15 ani), olimpică în lotul de juniori la astronomie, s-a aruncat de pe bloc. În 2011, un alt olimpic naţional la matematică s-a spînzurat. Unii psihiatri asociază copiii supradotaţi cu riscul ridicat de boală psihică. Cauzele sînt cumulative: obsesia pentru perfecţiune, percepţia – a lui şi a celorlalţi – că e diferit, izolarea, interiorizarea. În România, nici profesorii, nici părinţii nu sînt pregătiţi să identifice nevoile unui copil supradotat. Spectacolul Catincăi Drăgănescu porneşte de la această necunoaştere (ignorare?) a situaţiei şi ajunge cumva tot aici. Dar să o luăm pas cu pas.

Prima parte a performance-ului este bazată pe o dramaturgie fragmentară, cu scene scurte şi personaje tipologice. Mama – o femeie independentă, din high-class, preocupată de carieră, un pic frivolă. Tatăl – pragmatic, îşi manifestă afecţiunea pentru fiul său, prin oportunităţi de afaceri. Ambii părinţi sînt mîndri de nivelul lor financiar şi aplică sintagma „totul se poate cumpăra“. Profesoara – rigidă, îşi face din rezultatele la olimpiadele internaţionale principala plăcere în viaţă. Prietenul – un jurnalist de 35 de ani, în luptă cu obişnuinţele senzaţionaliste ale presei „de consum“. Şi „eroul“ – olimpicul internaţional la fizică, a cărui absenţă marchează nu numai dispariţia sa, ci şi faptul că nu i se dă niciodată cuvîntul, ceilalţi îl ignoră sau vorbesc în numele lui, i se substituie (ştiu ei mai bine ce vrea/simte adolescentul). Creatorii spectacolului au declarat că vor să discute despre situaţia adolescentului obişnuit, nu numai despre cea a celui extraordinar. Viciul comun pe care îl are societatea – şcoala şi familia – în raport cu adolescentul (valabil şi la vîrste mai mici) pare a fi lipsa de atenţie. Copilul sau tînărul nu este ascultat, de aici apare şi mult acuzata fractură de comunicare dintre generaţii. Revenind la Aggressive mediocrity, cele patru personaje prezente desenează situaţia clar, prin tuşe groase, cu scene scurte, care se succed rapid, ca un rechizitoriu (întregul spectacol este văzut ca un proces, spectatorii sînt juraţi, există un MC – procuror, interogatorii şi pledoarii, un verdict etc.). Personajele sînt conturate din cîteva trăsături esenţiale, la limita clişeului, nu comunică direct, ci demonstrativ, către public. Lipsa de comunicare viciază şi aici situaţia, amplifică sincopele sistemului. Partea de teatru se termină cu moartea adolescentului, o sinucidere inexplicabilă. Miezul spectacolului este un joc pentru care spectatorii au primit cartonaşe colorate, cu care votează ce personaj ar putea fi responsabil şi, în urma pledoariei acestuia şi a interogării sale de către celelalte personaje, decid vinovăţia sau nevinovăţia acestuia. Prin eliminare, în scenă va rămîne un vinovat. Unicul. Şi aici intervine a treia parte a show-ului, una discursivă, în care spectatorul este provocat să îşi expună opiniile, după ce MC-ul creează îndoiala rezonabilă: este acel personaj singurul responsabil pentru moartea tînărului? Mai mult, este el vinovat (poate fi un factor agravant, dar nu vinovat, întrucît este vorba de un act deliberat – sinucidere – al unei persoane cu discernămînt – minor peste 16 ani)?

Aggressive mediocrity este un spectacol care identifică un sistem educaţional depăşit, ale cărui lacune afectează direct viaţa copiilor. De exemplu, lipsa unui psiholog pentru elevi. Teoretic, există unul în fiecare şcoală, nu ştiu dacă asta se verifică şi practic. În plus, munca lui este oarecum formală, nu există acel sistem de urmărire a evoluţiei elevilor (nici nu ar putea, dacă un singur psiholog are în grijă sute de elevi). Carenţele din sistemul educaţional sînt multe şi merită dezbătute, dar Aggressive mediocrity reuşeşte doar pe jumătate acest lucru. Problema este la construcţia spectacolului. Jocul vinovaţilor – sau al vinovăţiilor – începe de la o premisă greşită, aceea că publicul ar alege un singur responsabil al tragediei. În mod cert, nu există un vinovat unic, este nevoie de o responsabilizare pe multiple planuri, există o vină sistemică, un summum de carenţe sociale (şcoala părinţilor, înţeleasă ca o minimă pregătire individuală pentru acest „rol“, nu există). Astfel, jocul găsirii unui vinovat parcurge un traseu lung, pentru a ajunge într-un punct în care spectatorul se afla deja de la început. Cu alte cuvinte, demonstrează ceea ce ştim: că nu poţi fi responsabil (cu atît mai mult unic) pentru sinuciderea cuiva şi că nu există o procedură de atenţie pentru copii excepţionali (povestea se poate extinde, de exemplu, la sportivi).

Fractura de comunicare între generaţii, problemele sistemului de învăţămînt, tarele sociale – temele identificate de creatorii Aggressive mediocrity arată disfuncţiile societăţii. Minusul spectacolului este că se păstrează într-o zonă demonstrativă: asta e situaţia, nu e aşa că nu e aşa? Dezbaterea ar fi trebuit să pornească din punctul asupra căruia sîntem cu toţii de acord: că există o problemă generată de un summum de factori. De aici încolo ar trebui să înceapă discuţia, lucru care se întîmplă prea tîrziu în economia spectacolului.

Văzut de două ori – la avanpremieră, cînd publicul a sancţionat premisa jocului, refuzînd convenţia, căci a alege un singur vinovat înseamnă a accepta o convenţie, şi după premieră, cu public-ţintă invitat (liceeni şi profesori), care a intrat în joc –, spectacolul pare sustenabil doar dacă spectatorul respectă convenţia. Asta fragilizează intenţia scenică. Dincolo de acest aspect, Aggressive mediocrity rămîne un exerciţiu bun de chestionare a problemelor societăţii contemporane.

Oana Stoica este critic de teatru.