Aşa cum anunţam săptămîna trecută, revin cu impresii despre stagiunea 2009-2010, încheiată, nu demult, pentru mai toate teatrele. Zic „mai toate“ pentru că unele continuă, şi în vacanţă, să-şi trimită spectacolele socotite adecvate anotimpului („uşurele“, amuzante, „fără pretenţii“) fie spre litoral, fie spre puţinele scene în aer liber care au scăpat iniţiativei restauratorilor autohtoni; restauratori, desigur, în sensul de proprietari de restaurante, nu de reparatori – doar nu vă închipuiaţi că...? 

Printre teatrele cu program mai mult sau mai puţin continuu se numără şi cele particulare – interesate nu doar să cîştige bani, ci şi să păstreze permanent interesul spectatorilor –, precum şi cele „deservite“ în principal de artiştii tineri. Acei tineri despre care spuneam la sfîrşitul precedentului articol că au dat stagiunii trecute – atît cît s-a putut – un colorit particular. 

Nu mă număr printre adepţii „jeunismului“ – sau cum s-o fi chemînd la noi discriminarea pe criterii de vîrstă în sens descendent, binecunoscută (şi bine instalată) în Occident, de circa trei decenii încoace. Nu cred, altfel spus, că, singură, tinereţea trebuie să constituie o însuşire cu prioritate socială; după cum nu cred nici că, automat, bătrîneţea trebuie privită ca un atu în competiţia dintre oameni, şi preţuită ca atare. Cred, dimpotrivă, că atît în artă, cît şi în alte domenii circumscrise priceperii, abilităţii, talentului, inteligenţei ş.a.m.d. nu are ce căuta discuţia despre cine trebuie eliminat, oul sau găina, şi nici discuţia despre cine trebuie premiat după alte criterii decît excelenţa. Şi cred, de asemenea, că astfel de discuţii sînt absurde, inutile şi potenţial nocive. În agora noastră nevrotică şi semidoctă însă, a nu fi cu cineva înseamnă, fără doar şi poate, a fi împotriva acelui cineva. Şi, cum propriul meu statut biologic mă exclude dintre juniori, atît mi-a trebuit – să fac observaţii, cu diverse prilejuri, unor artişti en herbe: am devenit pe loc inamicul jurat al tinerimii, cum zice Caragiale. 

Acest lung excurs explicativ are un singur scop – acela de a proclama lipsa de implicare „emoţională“ cu care afirm: după mulţi ani de exasperant calm plat, deasupra scenei româneşti pare să fi adiat, în sezonul trecut, o briză proaspătă, venind dinspre tinerii actori (în special) şi dinspre tinerii regizori; nu mai puţin şi nu în ultimul rînd, dinspre tinerii critici. Întrucît nu am văzut destule spectacole de absolvenţă şi spectacole de debut, n-aş vrea să produc liste de nume şi titluri. Totuşi, David Schwartz şi Bogdan Georgescu, Alexandru Măzgăreanu şi Mariana Cămărăşan (regizori) şi Ioana Anastasia Anton, Valentina Zaharia, Florina Gleznea, Diana Cavallioti, Crina Semciuc, Cosmin Lari Giorgescu, Vlad Logigan, Conrad Mihai Mericoffer sau Sorin Dobrin (actori) sînt de pe-acum, în ciuda tinereţii lor şi a experienţei reduse în meserie, identităţi artistice bine definite şi pe care se poate „paria“. Dincolo însă de aceste exemple particulare – dintre care unele ar avea dreptul să figureze deja în galeria profesioniştilor fără de vîrstă ai teatrului românesc –, un anumit aer comun, de generaţie, se simte, în cele mai bune momente, ca o forţă ce se impune atenţiei. E greu de spus cum arată, exact, această forţă, şi care i-ar fi caracteristicile; intuiţia, mai degrabă decît raţiunea, mă face să cred că necesara renaştere a scenei naţionale, după o îndelungată perioadă de torpoare, de la ei va veni. Stagiunea 2009-2010 a fost, după toate semnele, un început. 

Am pomenit mai sus şi despre tinerii critici. Spre deosebire de colegii lor practicieni, teoreticienii „de mîine“ (dar şi de poimîine ori răspoimîine, ca să extind această metaforă cam uzată) au de dat mai multe probe pentru a fi recunoscuţi şi salutaţi în chip de speranţe, măcar, dacă nu în chip de certitudini. În fond, e şi normal: ei vor fi chemaţi să construiască fundamentul conceptual a ceea ce artiştii fac „inconştient“, instinctiv – iar pentru asta e nevoie de o ucenicie mai lungă. Sau, dacă vă displace termenul, de un antrenament mai susţinut. Totuşi, tinerii interesaţi de teatru la modul teoretic s-au lăsat văzuţi, în ultimul timp, mai mult şi mai bine decît în urmă cu, să zicem, patru-cinci ani. Nu numai publicaţia online (despre care am mai scris la această rubrică) Yorick.ro, ci şi compartimentele literare sau de relaţii publice ale cîtorva instituţii de spectacol au lăsat să pătrundă, în aerul cam închis al spaţiului nostru teatral, adierea aceea proaspătă datorată spiritului viu (şi adesea vioi) al tinerilor teatrologi. Din păcate, „piaţa“ presei de specialitate e strîmtă, iar aceea a publicaţiilor care vorbesc (şi) despre cultura scenică, plină de obstacole, dacă nu, pur şi simplu, inexistentă; iar gazetele preferă să folosească, pe post de comentatori teatrali, persoane aterizate prin zonă aproape din greşeală. În aceste condiţii, şansele de a se impune ale tinerilor care scriu despre teatru ca specialişti sînt mici şi aleatorii. Aici, poate, viitorul va fi mai clement. Este însă datoria prezentului să pregătească terenul. 

Alice Georgescu este critic de teatru.