Calul alb: scurtă istorie a urii 2016-1944, text: Smaranda Nicolau, documentare: Laura Ștefănuț, performer: Ilinca Manolache, compozitie muzicală live: Diana Miron, regia: Ioana Păun. Terasa MNAC. Spectacol în cadrul proiectului „Torționar – Pact de responsabilitate colectivă“, finanțat de AFCN. 

La finalul stagiunii trecute, Ioana Păun a prezentat la Centrul Educaţional Replika un spectacol din proiectul de teatru investigativ „Torţionar – Pact de responsabilitate colectivă“. Versus România analizează situaţia închisorilor CIA de pe teritoriul României prin panoramarea tuturor perspectivelor şi contextelor pentru fiecare personaj implicat. Ioana Păun reclamă în acest performance un dublu standard al statului român: pe de o parte, acceptă tacit torturarea „teroriştilor“ pe teritoriul său de către CIA, pe de altă parte, condamnă torţionarii din regimul comunist. Un al doilea performance creat în acelaşi proiect intră în relaţie directă cu Versus România, din punctul de vedere al acestui standard dublu. Calul alb investighează, prin documentare şi ficţionalizare, condamnarea la 20 de ani de închisoare, pentru crime împotriva umanităţii, a lui Ion Ficior, comandantul (1960-1963) coloniei penitenciare de la Periprava (lagăr de muncă silnică). El a fost acuzat de torturarea şi uciderea mai multor persoane (103 cadavre au găsite într-o groapă comună şi mărturiile leagă multe dintre decese de acţiunile lui Ficior), deţinuţi politici şi de drept comun, care munceau în Delta Dunării în condiţii extreme. Cînd a fost condamnat, în primăvara acestui an, Ion Ficior avea 88 ani şi era preşedinte de bloc.

Ioana Păun foloseşte cazul Ficior pentru a explora un sindrom social care afectează negativ umanitatea. Ura ca impuls pentru acţiune socială, ca determinant istoric, pune în mişcare evenimente catastrofale la nivel macro şi configurează relaţiile la nivel micro. Regizoarea foloseşte documentarea Laurei Ştefănuţ despre caz – alte materiale despre Ion Fi­cior sînt disponibile pe Internet, inclusiv interviuri filmate – ca punct de plecare, ­căci scenariul ficţionalizat al performance-ului este scris de Smaranda Nicolau. Sînt păstrate liniile generale ale biografiei lui Ficior, dar evenimentele punctuale sînt fie reale cu detalii fictive, fie integral ficţionalizate. Ce se urmăreşte este demonstrarea faptului că Ion Ficior este o verigă dintr-un lanţ de cauzalităţi, că este produsul şi instrumentul unui sistem represiv, că îndoctrinarea şi contextul politic – schimbarea unui regim politic determină schimbarea valorilor impuse şi acceptate (chiar şi forţat) de către societate – au trasformat fundamental un individ, modificîndu-i complet moralitatea, crezurile şi acţiunile. Calul alb contextualizează pactul cu un regim opresiv, punînd o întrebare spectatorului: tu ce ai face într-o situaţie similară?

Tema a fost tratată şi de alţii, un exemplu este romanul lui György Dragomán, Rugul, diferenţa esenţială faţă de performance-ul Ioanei Păun (pe lîngă faptul că personajele cărţii nu au fost torţionari, ci colaboratori ai poliţiei politice) fiind că scriitorul nu dă verdicte, nu susţine o variantă sau alta, nu justifică. Aici îmi pare a fi vulnerabilitatea demersului din Calul alb: faptul că încearcă să forţeze o justificare. Cred că meritul major al spectacolului este contextualizarea poveştii lui Ion Ficior, atît în perioada comunistă, cît şi după aceea (conexiuni cu media şi goana după audienţă), înţelegerea mecanismului care transformă un om într-un monstru. Problema care se ridică se referă, mai degrabă, la limita conştiinţei fiecăruia. Că au fost „spălări pe creier“ care au dus la transformarea unor indivizi în instrumente de tortură – deşi lui Fi­cior i se aplică această teorie doar parţial, abuzurile lui au depăşit sfera indicaţiilor de la partid, a se vedea orgiile sexuale din cauza cărora a fost mutat disciplinar – este incontestabil, dar că asta ar atrage după sine lipsa responsabilităţii este cel puţin discutabil. Dacă am accepta un asemenea raţionament, am ajunge la ideea că victimele lui Ficior răspund ele însele de propria moarte. Prin urmare, este o linie subţire, dar esenţială, de demarcaţie între contextualizare şi justificare. Dar ceea ce face acest spectacol este să pună problema în dezbatere.

Performance-ul beneficiază de o actriţă fabuloasă, Ilinca Manolache, care şi-a dezvoltat în ultima vreme abilităţile interpretative în zona noilor limbaje performative. Ea susţine o serie de episoade ficţionalizate din parcursul existenţial al lui Ficior, trecînd de la discursul torţionarului – în schimbare de-a lungul timpului – la cele ale diferitelor personaje. Actriţa foloseşte corpul ca pe un vehicul, inconfortabil şi periculos, putînd să atingă extremele, dar şi să nuanţeze cu subtilitate. Scena torturii unui deţinut, jucată prin similaritate cu scoaterea pe uscat a unui peşte din acvariu, este ilustrativă pentru echilibrul pe care Ilinca Manolache îl are în joc. Susţinută de pasajele muzicale ale Dianei Miron (reflector audio), performera parcurge acest traseu al devenirii monstruoase şi damnării lui Ion Ficior nu în ordine cronologică, ci într-una care îi revelează motivaţiile gesturilor extreme (foarte bune scenele cu două personaje care reflectă diferit o situaţie, atît ca nivel de performare, cît şi ca viziune, demontînd mitul „adevărului absolut“).

Calul alb este un performance care problematizează ura ca sindrom social în relaţie cu torţionarii regimului comunist şi condamnările lor (doar două deocamdată, Ion Ficior şi Alexandru Vişinescu, fost comandant al Penitenciarului Rîmnicu Sărat). Individul ca victimă a sistemului prin manipulare şi individul ca victimă a sistemului prin exterminare nu reprezintă acelaşi tip de victimă. În ciuda unor regimuri represive, există întotdeauna o conştiinţă umană. Şi dacă îndoctrinarea şi frica pot explica crima, eludînd vina, ele nu o pot justifica, anulînd responsabilitatea. Pentru cei ucişi există un ucigaş direct, dincolo de teoria vinovăţiei colective.

Ce e important la Calul alb este faptul că te pune pe gînduri. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: R. Leucea