Slugă la doi stăpîni, de Carlo Goldoni, traducerea: Polixenia Karambi, regia: Peter Kerek, scenografia: Iuliana Vîlsan, muzica: Vivi Stoleriu, -light design: Daniel Klinger. Cu: Pavel Bartoș, Alina Berzunțeanu / Anda Saltelechi, Elvira Deatcu / Crina Mureșan, Diana Gheorghian, Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Rodica Mandache, Ruxandra Maniu / Anda Saltelechi, Irina Mazanitis, Paula Niculiță. Teatrul Odeon. 

Publicată într-o primă formă în 1745, piesa lui Carlo Goldoni, Slugă la doi stăpîni, este considerată expresia commediei dell’arte, deşi autorul ei este cel care va reforma genul prin impunerea textului scris, limitarea improvizaţiilor actorilor, construirea unor personaje complexe, dincolo de schematicele arhetipuri obişnuite. Montarea ei astăzi poate viza actualizări ale personajelor (în legendarul spectacol regizat la Teatrul Naţional din Craiova în 1999, Vlad Mugur vedea în Trufaldino un şomer vîrstnic, care îşi găseşte cu greu un serviciu; stăpînii lui, Beatrice şi Florindo, erau nişte mafioţi – în fond, ei erau complice şi autor al unui omor –; Clarice era o păpuşă defectă, o tînără care cedează psihic presiunilor sociale şi abuzurilor familiale) sau reinterpretări ale comicului. La Goldoni, comicul este burlesc, are o tuşă tragică, frizează fantasticul gotic. Dincolo de primul nivel de lectură, care se concentrează pe umor, există în această piesă o violenţă tolerată (asasinatul, agresivitatea verbală şi fizică asupra servitorilor etc.), care stă la baza senzaţiei de text noir.

În recentul spectacol de la Teatrul Odeon, regizorul Peter Kerek, susţinut de scenografa Iuliana Vîlsan, mizează pe un univers al penumbrei, în care personajele apar şi dispar neliniştitor, chiar ameninţător. Fascicule de lumină decupează geometric spaţiul de mişcare al fiecărui personaj. Cuvîntul-cheie pare să fie „contrarii“: lumini/umbre, spaţiu gol / forme goale (decorul este redus la un podium cu scări, gol în interior, cu multiple funcţii: catafalc, altar, spaţiu de întîlnire şi de conflict), sunete/linişte, personaje androgine (jumătate femeie, jumătate bărbat). De altfel, androginitatea este esenţială: în afară de Trufaldino, interpretat de Pavel Bartoş cu binecunoscutu-i aplomb comic, celelalte personaje, de ambe sexe, sînt jucate de femei. Desigur, la prima vedere este o inversare a vechii reguli care stipula că doar bărbaţii pot fi actori, dar demersul nu se reduce doar la asta. Confuzia identitară provine nu atît din travestiuri, cît din faptul că aceste personaje au o componentă feminină, iar Trufaldino are interacţiuni erotice (săruturi) cu ele. Foamea lui (gastronomică în text) se dovedeşte o foame generică, de viaţă, de iubire, de sex. Iuliana Vîlsan creează costume în alb şi negru, cu cîte o tuşă de culoare, ca nişte piese de şah (pe acelaşi principiu al contrariilor), păstrînd detalii de epocă (precum volanele). Sînt costume cu elemente feminine şi masculine, cel mai explicit fiind al lui Florindo, „tăiat“ vertical pe din două, albul cu tutu, negrul cu pantaloni. Slugă la doi stăpîni este un festin vizual şi sonor al dublului, al convieţuirii contrariilor, pe care îl explică sugestiv tot Iuliana Vîlsan în caietul-program prin muzica lui John Cage şi, chiar dacă referinţa ei nu e directă, gîndul zboară imediat la celebra piesă 4’33’’, în care absenţa sunetului se substituie sunetului. Aşa este construit şi spectacolul lui Peter Kerek, pe aplicarea principiului muzicii aleatorii, nedeterminate, proclamat de Cage, în care unele părţi dintr-o piesă muzicală sînt lăsate pe seama improvizaţiei, singurul element fix fiind durata. Teoria muzicală îşi găseşte aici un revers (un dublu) în commedia dell’arte, iar Kerek îşi bazează spectacolul pe această similitudine, creînd o arhitectură vizuală şi sonoră sincopată şi gotică, în care comicul este prins ca într-o capcană.

Slugă la doi stăpîni începe cu ceea ce pare a fi cadavrul lui Trufaldino întins pe catafalc, dar este o iluzie, căci nu Trufaldino zace acolo, ci Federigo cel ucis şi a cărui moarte stă la baza tuturor încurcăturilor. Doar că pe Federigo îl întrupează în moarte acelaşi actor care îl întrupează în viaţă pe Trufaldino, iar încurcăturile se încheie cu o serie de căsătorii care sînt, prin definiţie, expresii ale vieţii. Astfel, întregul spectacol se desfăşoară în această paradigmă: existenţa este suma contrariilor.

Ar părea un spectacol complex (şi este), coerent ca viziune, doar că aici lucrurile stau puţin diferit. Am văzut spectacole care pleacă de la idei interesante, dar eşuează în exprimarea lor performativă. Slugă la doi stăpîni conţine, ca spectacol, conceptul teoretic, dar are două mari probleme: este dificil ca ideile de bază să fie conectate într-o viziune logică (asta ţine de insuficienta lor dezvoltare în spectacol) şi conceptul estompează comicul, fără a-l sublima în tragic, noir sau altceva, dar suficient cît să rămînă prea anemic pentru o comedie. Aşa, nici perspectiva postmodernă nu e destul de puternică pentru a configura un spectacol care să dea sens astăzi unui text de aproape 300 ani (deşi ar fi avut premise bune), trecîndu-l prin filtrul unor teorii artistice relativ recente, nici comicul care definea piesa lui Goldoni nu se mai păstrează. Spectacolul se opreşte undeva la jumătate, cu riscul de a dezamăgi pe toată lumea: cei care vor să vadă comedia clasică vor rămîne neamuzaţi (cu toate eforturile admirabile ale lui Pavel Bartoş), cei care speră să găsească un format performativ contemporan vor vedea un spectacol insuficient articulat. Asta nu înseamnă că, pe bucăţi, nu sînt lucruri bune: scenografia, muzica şi luminile sînt create pe teoria nedeterminării a lui Cage astfel încît să funcţioneze în desenul general, Pavel Bartoş este esenţa lui Trufaldino, iar galeria de actriţe este imbatabilă, de la Dorina Lazăr, într-un fel de papesă Brighela, la Diana Gheorghian, într-o marionetă înfricoşătoare (Chelnerul), Paula Niculiţă, dură şi fragilă în Beatrice, sau Nicoleta Lefter într-un… greiere (nevolnicul Silvio). Dar îmbinate, din aceste elemente rezultă un spectacol confuz, ca şi cum autorii nu s-ar fi decis ce vor să facă, încercînd, parcă, să satisfacă pe toată lumea. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Adi Bulboacă