Baladele memoriei, un spectacol de: Ionela Pop, Raul Coldea, Nicoleta Esinencu, Oana Hodade, Doru Taloș. O producție Reactor de creație și experiment, Cluj.

●l Cultul personalităţii, scenariu și regie: Mihai Lukács, scenografie: Iulia Toma, sound design: Rek Abu, video art: Claudiu Cobilanschi, compoziție muzicală: Nicky Stevens, grafică: Ioana Maria Marin. Cu: Oana Rusu, Andrei Șerban, Raj Alexandru Udrea. Compania de Teatru Giuvlipen. 

Recuperarea trecutului recent prin teatru a înregistrat în ultimii ani încercări de diversificare a formulei de documentare, a modului de prelucrare a materialului obţinut şi a expresiei performative. Teatrul documentar rămîne în principal (dar nu exclusiv) o preocupare a artiştilor independenţi, ale căror resurse financiare pentru producţie sînt reduse şi aleatorii (cele mai multe provin din programele de finanţări nerambursabile, în special ale AFCN, pentru care artiştii şi companiile concurează cu proiecte), astfel încît minimalismul performativ pare a fi justificat în primul rînd prin penuria de fonduri. Însă relaţia dintre arta documentară şi austeritatea performativă (a investiţiilor în scenografie şi tehnologie) depăşeşte motivaţia financiară. În încercarea de a recupera trecutul, încărcătura scenică şi vizuală riscă să vicieze rezultatul final, aşa că artiştii preferă să renunţe la ea.

În stagiunea trecută, două spectacole, Cultul personalităţii şi Baladele memoriei, au investigat, fiecare în felul său, perioade diferite din trecutul nostru recent. Înainte de a explora perspectivele lor asupra istoriei, ar trebui definită noţiunea de „trecut recent“, mai precis, delimitată, ca timp, perioada „recentă“. Noţiunea este flexibilă, fiind folosită atît pentru perioada căderii comunismului şi cea postcomunistă pînă în prezent, dar şi pentru al Doilea Război Mondial şi era comunistă. Distanţa între aceste momente este mare, dar raportarea la război şi la perioada comunistă are tentă „recentă“ întrucît modificările petrecute atunci au afectat structura socială, politică, economică, avînd efecte pînă în prezent. La 30 de ani de la căderea comunismului, raportarea emoţională (negativă sau nostalgic-idealizată) faţă de comunism pare să se estompeze, fapt ce favorizează analizele lucide.

Cele două spectacole sînt complementare din mai multe puncte de vedere. Creat de Mihai Lukács şi produs de Compania de Teatru Giuvlipen, Cultul personalităţii investighează luptele interne de la vîrful Partidului Muncitoresc Român (precursorul Partidului Comunist Român), sub influenţa epurărilor staliniste (anii 1947-1960), din perspectiva a trei personaje, Ana Pauker (Oana Rusu), Gheor-ghe Gheorghiu-Dej (Andrei Şerban) şi Nicolae Ceauşescu, înainte de a deveni şef de stat (Raj Alexandru Udrea). Solidaritatea politică e aparentă, ea ascunde rivalităţi, lupte pentru putere, intrigi care se ţes (şi) la Kremlin. Politica afectează direct viaţa personală, se petrec drame, dramolete şi tragedii, amoruri şi trădări, se abandonează iubiţi, soţi şi copii. Miza spectacolului este să zgîndăre mitologia liderilor comunişti, să dea la o parte legenda (în care aceştia sînt, în funcţie de cine o spune, personaje pozitive sau negative) şi să recupereze oamenii.

De cealaltă parte, producţia Reactorului de creaţie şi experiment din Cluj – avînd-o ca „şef de echipă“ pe Nicoleta Esinencu, excelenta dramaturgă şi regizoare de la Teatru-Spălătorie, compania independentă emblematică de teatrului basarabean –, Baladele memoriei panoramează efectele produse de schimbarea regimului politic în 1989 asupra „anonimilor“, oameni obişnuiţi, aflaţi departe de interesul public. Scenariul se bazează pe interviuri cu persoane de vîrsta a doua sau a treia, care au trăit în ambele regimuri, printre care şi părinţii actorilor (Oana Hodade şi Doru Taloş). Una dintre persoanele intervievate, Ionela Pop, performează în spectacol (ca expert al vieţii cotidiene, în care eroul poveştii se reprezintă pe sine pe scenă). Aici, miza este de a aduce în lumina reflectoarelor „invizibilii“, pe cei care trec neauziţi şi nevăzuţi prin viaţă, pe cei care fac istoria la firul ierbii, să individualizeze, să dezanonimizeze pe cei care sînt procente în statistici, priviţi mereu ca grup, : „poporul“, „naţiunea“, „electoratul“. Aceste personaje se exprimă direct, fie prin înregistrări audio, fie prin prezenţa pe scenă, sau, cel mult, viziunea asupra lor înșile este intermediată de copii (atunci cînd actorii vorbesc despre propria familie). Totul este real şi documentat, singurul element de teatralitate venind din asamblarea acestor voci ca o arhivă performativă a anilor ’90, înainte şi după. Astfel, produsul artistic final poate fi oricînd prezentat ca o instalaţie performativă într-un muzeu.

Şi în Cultul personalităţii, documentarea s-a făcut pe baza stenogramelor Biroului Politic al PMR, deci scenariul este integral autentic, doar că replicile au fost aranjate astfel încît să aibă oralitate, „să se aşeze“ bine în gura actorilor. Aici, însă, personajele au fost descoperite în documente scrise, audio şi video, distanţa în timp nepermiţînd contactul direct cu acestea. Mai mult, intenţia fiind de a recupera esenţa umană a acestor personalităţi mitologizate sau demonizate, ele au fost ficţionalizate, însă cu date reale (cum spunea actorul Andrei Şerban într-un interviu recent publicat în Dilema veche, personajele au fost „construite“ pe baza documentelor). Dacă scheletul lor este format din documente, „carnea“ le-a fost dată de actori: personalităţile lor au fost create pe baza documentelor, dar cu o marjă de subiectivism. Formatul performativ este cabaret politic, o formă de distanţare ironic-comică ce facilitează comentariul critic, spre deosebire de arhiva performativă din Baladele memoriei, unde prezenţa personajelor, fizic sau audio, generează emoţie.

Baladele memoriei şi Cultul personalităţii sînt excelente variante performative de reflecţii asupra istoriei recente care ne bîntuie încă prezentul. Jucat la Cluj, Baladele memoriei poate fi văzut în această toamnă şi la Bucureşti, în cadrul Festivalului Naţional de Teatru. În urma închiderii spaţiului de teatru de la Macaz, unde a fost creat, Cultul personalităţii îşi caută o gazdă în Bucureşti (şi sper să o găsească). Pînă atunci, spectacolul poate fi văzut la Festivalul Internaţional de Teatru de la Piatra Neamţ. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Adi Bulboacă, Bogdan Botaș