București, livrator, scenariul și regia: David Schwartz, scenografia: Irina Gâdiuță, design grafic & obiect: Maria Mandea, mișcare scenică: Mihai Mihalcea, muzica și versurile: Maria Sgârcitu. Cu: Alina Crăiță, Alex Cruceru, Petru Marginean, Valentin Mihalache, Cristina Panait, Anamaria Pîslaru, Teatrul Masca.

Teatrul post-pandemic (nu sînt sigură că „post” e corect în condițiile în care virusul nu pare hotărît să ne părăsească) ar trebui să fie diferit de cel de dinaintea crizei sanitare. Lumea s-a schimbat, pandemia ne-a afectat viețile personale, profesionale, sociale, iar teatrul, conectat la realitate, cetate și individ, trebuie să reflecte această schimbare, cu toate dilemele ei. În Europa, premierele anunțate, dar și proiecte adiacente (artă digitală, instalații, conferințe, dezbateri) par să fie legate de realitatea post-pandemică, atît prin lărgirea ariei tehnologice, inclusiv prin folosirea unor canale digitale de comunicare, cît și prin regîndirea conținutului artistic, a temelor și perspectivelor asupra acestora. Aș zice că sînt trei mari direcții urmărite care vizează impactul pandemiei asupra psihicului uman, economiei/relațiilor de muncă și asupra artei.

În România, teatrul are o inerție (sper că nu o rezistență) mai mare la actualizarea formatelor și a conținutului artistic, prin urmare puține dintre producțiile, și ele reduse numeric, prezentate de la deschiderea instituțiilor în luna mai au vizat o investigare a noii realități. Atent la lumea în care trăiește și lucrează, regizorul David Schwartz este unul dintre cei care au chestionat viața în vremea crizei sanitare, în toamna trecută cu Capete înfierbîntate 2, un spectacol despre sistemul sanitar, distrugerea, falimentul și inechitățile acestuia, și cu recenta premieră București, livrator, un performance despre curierii care livrează mîncare.

Creat la Masca, un teatru de cartier (se află în Militari, pe bulevardul Uverturii nr. 14) orientat spre spectacole care valorizează corpul („singurul teatru de gest, pantomimă și expresie corporală din România”) și spre acțiuni performative în aer liber, București, livrator abordează modul în care condițiile de muncă s-au înăsprit în pandemie și face un studiu de caz pentru curierii care aduc mîncarea la domiciliu. Cum comerțul online a explodat în timpul carantinei și a devenit o componentă obișnuită a vieții cotidiene, și posturile de curier s-au înmulțit și au fost atractive, mai ales că mulți (inclusiv artiști) și-au pierdut serviciul sau veniturile și au fost forțați să își găsească alte slujbe. Livratorul de mîncare este un curier special – livrarea cumpărăturilor alimentare și de primă necesitate acasă s-a dezvoltat odată cu impunerea carantinei și s-a păstrat, deși restricțiile de mișcare sînt ridicate. Livratorul nu este de regulă angajat, ci este un prestator de servicii, plătit în funcție de cît lucrează, iar asta decide singur. Aparent, lucrurile ar fi bune, în practică însă lucrătorul este extrem de vulnerabil. David Schwartz inventariază viciile acestei slujbe într-un proces de dezvrăjire și conștientizare a condițiilor de muncă: lipsa asigurărilor sociale, dependența de o aplicație susceptibilă de erori, o muncă grea care presupune transportul unor greutăți (cunoscutele genți colorate, purtate de mulți lucrători în spate) pe bicicletă (mijlocul de transport dominant, puțini livratori au mașină), un mediu de lucru predispus la conflicte, relaționarea dificilă cu unii clienți etc. Mi-a plăcut întotdeauna la spectacolele lui Schwartz componenta informală care ajută publicul să înțeleagă o problemă în complexitatea sa, dincolo de cunoștințele generale. Aici este vorba despre analiza lucidă a acestui tip de serviciu, diferența dintre ce oferă el aparent pozitiv (autonomie, de exemplu) și realitate. Spectacolul reprezintă o formă de educație nu doar a (potențialilor) livratori, ci și a publicului general care poate conștientiza propriul comportament abuziv, fie și neintenționat, față de curieri.

Am citit pe rețele sociale despre experiența unui tînăr, a cărui comandă de 30 de sticle (60 de litri) de apă plată a fost repartizată unei livratoare. Clientul era indignat că femeia ar fi urmat să îi care sticlele pînă la ușă și s-a oferit să le aducă singur din fața blocului. Nu s-a gîndit și că ar fi putut să nu comande o cantitate atît de mare (este vorba de serviciul care „îți face cumpărăturile ca tu să nu ieși din casă” și ți le trimite prin livratori). Regizorul demontează și clișeul „comanda mea îți dă de lucru”, care denotă atitudinea superioară a clientului. Într-o lume echitabilă, nimeni nu e stăpînul nimănui.

David Schwartz își reevaluează instrumentele de lucru și estetica, așa că a ieșit din formatul său consacrat de teatru social-politic minimalist, documentar și de interior. Documentarea s-a păstrat, dar este ficționalizată. Realismul militant este sublimat în teatru de gest ce amintește pe alocuri de cartoons – de exemplu, ploaia este „mînuită” ritmic din niște sticle/stropitori de către un actor asupra personajului principal, Angela (foarte bună Alina Crăiță), aflată pe pe bicicletă. Desigur, bicicleta este fixă, ceea ce se mișcă (într-o altă scenă) este orașul de hîrtie – apare astfel privirea inversată, subiectivă, din perspectiva personajului principal. Angela e blocată în acest job (e „lipită” de bicicletă), pe cînd orașul pare liber, dar și apăsător. Este explorat jocul în aer liber, cu o pronunțată componentă de mișcare (scenele de agresiune sînt dinamice, au o coregrafie picturală) și sunet (cu rol major în narativitate și în caracterizarea orașului). Gențile specifice livratorilor devin decor mobil și permit crearea unor spații ale unui imaginar urban, uneori cu potențial violent. Finalul este exploziv muzical.

București, livrator este o îmbinare reușită de teatru social cu performance coregrafic și sonor și cu un discurs care dă de gîndit despre viața noastră în post-pandemie.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Nicu Lazur