De aproape o lună, lumea noastră s-a schimbat complet. Nimic din ceea ce trăiam, lucram, speram nu mai este cum a fost. Nu doar că pericolul a devenit preocuparea comună și majoră a tuturor, obligîndu-ne să ne reconfigurăm viețile, dar realitatea este fluidă și impredictibilă chiar și pe perioade scurte de timp, astfel încît nu există nici un orizont de așteptare a normalizării existenței. Sîntem captivi în nesiguranță. Mai toate certitudinile ne‑au fost pulverizate. Domeniul cultural s-a prăbușit, mai puțin rețelele de televiziune prin Internet (precum Netflix). Cum viața s-a mutat online, și cultura a trecut pe Internet. Muzeele, editurile, bibliotecile oferă acces gratuit la anumite produse. Se pun la dispoziție tururi virtuale, cărți electronice, cursuri universitare și spectacole.

Transferarea online a activității culturale implică probleme tehnice (lipsa tehnologiei de calitate în cazul artelor nedigitalizate), etice (acordul și plata drepturilor de autor pentru prezentarea operelor pe Internet) și estetice (spectacolele sînt create pentru reprezentare live, nu pentru înregistrare sau transmisie online, de aici calitatea slabă a filmărilor și inadecvarea conținutului la forma de expresie). Teatrele de stat dau acces gratuit la spectacole, recente sau din arhivă, pe o durată limitată de timp. Unii artiști independenți oferă reprezentații online cu plată, încercînd să atenueze impactul dezastruos al crizei sanitare. Căci lucrătorii independenți din cultură („lucrător“ desemnează atît artistul, indiferent de domeniu, cît și orice altă persoană care desfășoară activități culturale) nu beneficiază de protecție socială, iar în lipsa activității, rămîn fără nici un venit. Îngrijorarea artiștilor vizează însă nu doar partea materială, ci și existența efectivă a artelor spectacolului. Nu se știe cît timp vom fi blocați în case, iar teatrul și dansul vor trebui să existe exclusiv digital. Paradigma în care funcționează spectacolul – care presupune contact direct între artist și public, adică un schimb perceptibil de emoție și energie – a fost răsturnată. Cum se poate face teatru online de calitate? Cum se poate transforma o artă a socializării (teatrul) într-una a distanței mediate de tehnologie? Este viabilă transferarea dintr-un mediu de expresie în altul? Discuția este amplă și trebuie purtată, iar consecințele practice – de la o legislație care să reglementeze munca independenților din cultură pînă la regîndirea conținutului performativ pentru media digitale – ar trebui să se materializeze după finalizarea crizei sanitare (mai devreme nu cred că este posibil).

Am ales cîteva recomandări din puzderia de show-uri care abundă acum pe Internet, în special spectacole ingenioase în demontarea mecanismului scenic și cu oarecare conexiune (involuntară) cu actualitatea acestor zile.

Compania belgiană Peeping Tom, una dintre cele mai inovatoare la nivelul discursului corporal, cu un limbaj coregrafico-teatral suprarealist și scenografii hiperrealiste, cu dansatori care fac performanță fizică, oferă publicului prima sa trilogie (acces gratuit de pe site-ul companiei). Bazată pe plăcerea voyeurismului, trilogia – un film, Le Jardin, și două spectacole, Le Salon și Le Sous Sol – prezintă universul intim al unei familii, coregrafiind prin corpuri, unele anormative (Rika Essers are 86 de centimetri, iar Maria Otal avea 80 de ani în momentul premierei Le Soul Sol), hățișul ascuns de dorințe și frici ale ființei umane.

Legendarul teatru berlinez Schaubühne am Lehniner Platz are un program valabil pînă pe 17 aprilie (acces gratuit de pe site-ul teatrului), în special cu spectacole create de Thomas Ostermeier (Hamlet, Un dușman al poporului, Richard al III-lea, Căsătoria Mariei Braun, Hedda Gabler, Woyzeck) și Peter Stein (Peer Gynt, Prințul Friedrich von Homburg, Trei surori). Ca recomandare specială, pe 13 aprilie va fi difuzat spectacolul lui Simon Mc Burney, văzut în FNT 2018, Beware of Pity (dramatizare după Impatience of the Heart de Stefan Zweig), cu subtitrare în limba engleză. Este aici o formidabilă construcție narativă în care este pulverizată cronologia, se jonglează cu discursul direct și cu povestirea, este multiplicat naratorul unic prin prezentarea lui la diferite vîrste, totul cu o virtuozitate remarcabilă.

Opera Comică din Paris prezintă spectacolul L’Inondation (acces gratuit de pe site-ul instituției și cel al canalului TV Arte), o creație muzicală a lui Franceso Filidei, cu libret și în regia lui Joël Pommerat, inspirat de nuvela omonimă a lui Evgheni Zamiatin. Ceatorii au ambiția de a regîndi forme de expresie pentru opera contemporană (nu mă lansez în aprecieri privind reușita acestei intenții, nefiind specialistă în operă). Subiectul este generos: un cuplu fără copii adoptă o adolescentă rămasă orfană, dar relațiile între noii părinți, vecinii lor și copilă au complicate trasee psihologice, unele ducînd spre Lolita lui Nabokov. Scenografia este o secțiune de imobil locativ, cu bucăți de apartamente, ceea ce permite (din nou) voyeurismul, pătrunderea în universul intim al personajelor. Un alt spectacol legendar al lui Pommerat, Cendrillon – o variantă contemporană de Cenușăreasa, care analizează traumele copilului la pierderea unui părinte –, poate fi vizionat online pe Vimeo, însă cu plată. 

Rimini Protokoll, colectivul german care a revoluționat teatrul documentar și a invizibilizat granița dintre realitate și reprezentare, oferă gratuit mai multe spectacole pe site-ul propriu. Printre acestea, Uncanny Valley, un one man documentary show, cu precizarea că „man“ este un robot umanoid și „show“ este o (pseudo)conferință care abordează inclusiv crearea respectivei mașinării. Spectacolul mi-a amintit de recentul volum al lui Ian McEwan, Mașinării ca mine, în care morala umană se dovedește imposibil de reprodus de un robot (cartea arată deopotrivă limitele umanului și ale roboticului).

Dead Centre din Dublin, o companie care fluidizează cu nonșalanță convențiile teatrale, oferă vizionare gratuită pentru Lippy (informații pe pagina ei de Facebook), un spectacol care încearcă să imagineze povestea (aproape) imposibil de reconstituit într-un caz real de sinucidere în grup, pentru care nu există nici o explicație. De fapt, se investighează conceptul de „context“ în realitate și în reprezentare, într-un format performativ care subminează mecanismul clasic de spectacol. Asupra lui Lippy voi reveni săptămîna viitoare.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Maarten Vanden Abeele (sus), Ștefan Brion (jos)