Menajeria de sticlă de Tennessee Williams; traducerea: Ilinca Hărnuţ; regia: Alexandra Penciuc; scenografia: Tudor Prodan. Cu: Emil Măndănac, Ilinca Hărnuţ, Cătălina Moga, Mihai Smarandache. Point.

Scrisă în 1944 (iniţial ca scenariu de film, refuzat de MGM), piesa Menajeria de sticlă înregistrează un moment de schimbare fundamentală în civilizaţia modernă. Apusul unei lumi, cu normele ei restrictive, injuste, discriminatorii, dar care ofereau o anume siguranţă, este rememorat de la oarecare distanţă temporală – după ce regulile au fost pulverizate, vechiul sistem de convenţii sociale s-a prăbuşit şi asta a însemnat libertate pentru mulţi, dar a produs şi victime printre cei care nu s-au regăsit în noua lume –, cît să se atenueze emoţia. Dar memoria lucrează complex, ficţionalizează şi redimensionează evenimente, ascunde realităţi şi inventează altele. Textul lui Tennessee Williams este scris din această perspectivă, a capcanei pe care o reprezintă memoria. Formula asumată de dramaturg (cu un povestitor care rememorează trecutul) poate trimite la Bertolt Brecht şi la efectul său de distanţare, dar Williams pune accentul pe manipularea memoriei, nu pe obiectivitatea ei (critică). Deşi datat, textul poate fi revigorat, suportă actualizări, nu vulgare, palpabile, ci mai degrabă la nivelul abstract al ideilor decît la cel concret, al naraţiunii.

Textul a revenit în atenţie de curînd, căci la interval de cîteva zile am văzut două spectacole, o adaptare făcută de Alexandra Penciuc la Point în Bucureşti şi o montare a Sînzianei Stoican la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti. Spectacolele sînt diferite, atît ca raportare la text, cît şi ca estetică şi instrumente de lucru. Alexandra Penciuc a rescris textul lui Tennessee Williams, comprimîndu‑l sub forma unui scenariu în patru scene din care au fost eliminate multe detalii din biografia personajelor şi din relaţiile dintre ele. În mare parte, elementele concrete ale naraţiunii, cele care legau textul de un timp anume, au dispărut sau au fost redimensionate. De exemplu, profesiile bărbaţilor sînt schimbate, în loc de muncitori într-un depozit de pantofi, cei doi par a fi corporatişti, fără însă ca acest lucru să fie mai mult decît o sugestie venită din costume – regizoarea nu înlocuieşte o realitate cu alta, ci o relativizează. Infirmitatea fizică a Laurei a fost substituită de una psihică (nu e prea clar dacă Laura suferă de un sindrom din spectrul autismului, este doar interiorizată sau are un retard, dar nici asta nu contează, ci faptul că fragilitatea ei nu provine dintr-o problemă exterioară). Ce a rămas s-a concentrat într‑un singur fir narativ care duce spre ratarea personajelor, individuală, dar comună tuturor: fiica refuză să iasă din coconul matern (materializat într-o pelerină de plastic), fiul vorbeşte la nesfîrşit despre o evadare, dar nu acţionează, mama are propriile frustrări sexuale şi nu ezită să-şi concureze fiica, flirtînd cu Jim care, la rîndul său, are o iubită cu care nu pare prea fericit. Povestea originală este reformulată într-o atmosferă rece şi stranie, în care memoria este „îngheţată“. Dacă textul a fost esenţializat şi curăţat de detalii biografice şi narative, regizoarea a urmat însă didascaliile în ceea ce priveşte pauzele, ritmul spectacolului şi starea de „conservare“ a amintirilor. Scenograful Tudor Prodan păstrează şi el unele din indicaţiile dramaturgului, desigur, reinterpretate: proiecţiile cu titlurile scenelor sau cu imaginile Laurei şi ale lui Jim sînt înlocuite de imaginile unui monitor de funcţii vitale (care înregistrează doar decesul), ale unor figurine stilizate şi de textul „The End“ care apare chiar din prima scenă, proiectat pe fundal. Toate acestea, împreună cu măsuţa de sticlă (pe care se află mîncare din sticlă) în formă de sicriu, arată că lumea din amintire a dispărut fizic la data rememorării. Actorii păstrează atmosfera glacială, construită din regie şi scenografie, mizînd pe o nelinişte misterioasă, cu un joc care pluteşte un pic pe deasupra realităţii (Ilinca Hărnuţ – Amanda – este cea mai realistă, Emil Măndănac – Tom – şi Mihai Smarandache – Jim – sînt cumva suspendaţi între realitate şi imaginar, Cătălina Moga – Laura – este de-a dreptul ireală). Punctul culminant al spectacolului este scena Laura – Jim, cu excelentul Mihai Smarandache cîn­tînd ironic „Love Came Here“, un moment în care atmosfera rarefiată se coagulează în suprarealism. Menajeria de sticlă a Alexandrei Penciuc este un show cu intenţii bune, nu neapărat atinse integral. Nici sala de spectacol nu a ajutat prea mult: spaţiul nou de joc de la Point este construit neinspirat, cu o scenă-podium înaltă, faţă de care publicul este plasat mai jos şi foarte aproape, pe scaune cu spătar scund şi la acelaşi nivel, astfel încît poziţia spectatorului este inconfortabilă şi viciază perpectiva asupra spectacolului (din unghiul meu nu am văzut o parte din spectacol – actorii jucau cu spatele – şi unele elemente de decor – forma de sicriu a măsuţei etc.). Desigur, defectele sălii pot (şi trebuie) să fie remediate. Show-ul are însă o perspectivă contemporană asupra textului, este viabil şi bizar şi îl recomand tocmai pentru stranietatea lui indefinibilă.

Menajeria de sticlă de Tennessee Williams; traducerea şi regia: Sînziana Stoican; scenografia: Valentin Vîrlan. Cu: Oxana Moravec, Florentina Năstase, Ionuţ Vişan, Cristina Popa. Teatrul „Toma Caragiu“, Ploieşti.

Sînziana Stoican are o altă abordare, mult mai aproape de litera textului (pe care îl păstrează integral) şi de viziunea clasică de interpretare. Decorul susţine ideea unui univers intim, prăfuit, cu mici bibelouri umane: fotografia imensă a soţului/tatălui absent – figura paternă care a evadat din această lume feminină fragilă, dar torturantă –, un milieu supradimensionat, un uriaş trandafir albastru (numele de alint al Laurei) care taie fundalul, cărat de fratele Laurei ca o povară, toate elemente esenţiale ale suferinţei, augmentate de memorie. Spectacolul are o poetică delicată, cu relaţii bine conturate, este coerent în regie, scenografie şi actorie, dar curge încet, poate prea lent şi prea lung, fără strălucire şi într-un stil neaşteptat de conservator pentru tînăra regizoare, ale cărei spectacole anterioare (de exemplu, Trădare la Unteatru) dovedeau viziuni mai proaspete.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Point, Teatrul „Toma Caragiu“