Niciodată singur (Editura Polirom), acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori. Astfel își precizează condiția de artist ce se împlinește în comunitate și nu în singurătate, ca a oricărui om de teatru. El a cultivat-o și a dezvoltat-o cu un talent unic căci și-a manifestat constant capacitatea de contaminare energică și artistică a unor grupuri de vîrste, culturi sau istorii diferite. Ceea ce Andrei Șerban își asumă ca statut a fost profund penalizat de criza COVID-ului. De aceea regizorii au fost cei mai destabilizați prin izolarea impusă drastic ce i-a frustrat tocmai de regimul lor de lucru și, grav răniți, și-au căutat sau găsit soluții de compensație. Ca Andrei Șerban care, condamnat la solitudine, și-a revizitat prin scris colegii de o viață sau artiștii care l-au sedus, le-a făcut portrete cu precizie și afecțiune autobiografică, reunindu-i într-o carte scrisă tocmai departe de ei și de fervoarea agitată a repetițiilor. Descindere în timp tocmai pentru că a fost văduvit de prezentul comunitar. Pentru că a fost „singur“ s-a consacrat acestei expediții retrospective și a realizat acest muzeu personal. Fenomenul însingurării nu e unic, ci generalizat. Aceasta explică aparițiile multiple de „memorii“, cu tot ce comportă ele ca revizitare a trecutului și animare a unor fantome persistente, dar cărora, pentru a reveni, le era necesară retragerea domestică și sacrificarea socialității. Însingurarea a suscitat o adevărată pasiune mnemonică și a determinat expediții proustiene în căutarea „timpului“ nu neapărat „pierdut“, dar „trăit“, consumat.  Brusc, în lumea vitezei și a comunicării planetare s-au instaurat lentoarea și izolarea care au provocat numeroase vocații memoriale. Eu însumi am fost claustrat în mijlocul Parisului ca într-un peisaj pustiu de Giorgio de Chirico și, de la balconul meu minuscul, am privit zile întregi la Rue de Rivoli de obicei agitată, dar de astă dată fără oameni și nici vehicule. Atunci, orfan de spectacole, am început să convoc la o adunare imaginară marile figuri de regizori pe care, o viață, i-am frecventat. Le-am regăsit vorbele, le-am schițat portretele și i-am reunit în Povestirile lui Horatio (Editura Tracus Arte). Andreea Nanu, pe fondul izolării, s-a dedicat unor exerciții de arheologie a spectacolelor și a petrecut ore întregi pentru a reconstitui și a studia vechi reprezentații ale lui Andrei Șerban. Rezultatele acestui șantier se regăsesc într-un emoționant volum, Eternitatea și încă o zi (Editura Eikon). Și astfel, ea a reactivat evenimente deseori șterse sau uitate, un destin al spectacolelor căruia, prin acest gest de afecțiune și de cercetare, i s-au diminuat parțial consecințele. Voiaj printre umbrele teatrului – cîtă plăcere mi-au procurat și descoperirile Andreei Nanu, dar și propriile mele seri petrecute de unul singur, privind reprezentații mitice pe care nu le văzusem, dar de mult le dorisem. În fața ochilor mi se derulau fragmente din mitologia teatrului european. „Are ceva bun și online-ul ăsta“, a scris o prietenă, Amalia Dumitrescu.

Pe de altă parte, figuri reputate ale vieții pariziene, figuri mondene ca Pierre Nora, celebru editor și istoric amator, sau Michel Schneider, intelectual de renume, s-au dedicat aceluiași efort de prospecție mnemonică. Dispersați în condițiile obișnuite ale cotidianului parizian, ei s-au repliat asupra propriilor parcursuri istorice și biografice, scriind texte de o implicare personală care, înainte, le era străină. Însingurarea le-a fost propice pentru afirmarea de sine. Ca și unei prietene scriitoare, Florence Delay, care s-a consacrat unei restituiri fictive, dar explicit autobiografice a vacanțelor fericite de odinioară, dintr-un timp reînviat cu emoție și bucurie. Oh les beaux jours… Pe fond de singurătate, trecutul se trezește în mod aproape contagios. Memoriile o confirmă.

Proust a „regasit timpul“ cînd a resimțit alienarea „timpului pierdut“ și, în urma acestei revelații, a închis ușile, și-a izolat apartamentul cu panouri de plută și s-a lansat în „căutarea“ timpului. Căutarea, la recherche, este fructul însingurării. Azi, un factor obiectiv a determinat‑o și nu doar decizii personale. Însingurarea colectiv impusă a produs modificări de comportament și frustrări involuntare care s-au convertit însă în expediții nebănuite, în regăsiri binevenite reunite în cărți scrise pe vremuri de pandemie. Iată un efect benefic al virusului. El merită semnalat. COVID-ul a determinat fecunde însingurări „proustiene“ și a valorizat tezaurul depreciat al memoriei personale. „E bun și COVID-ul la ceva“, pentru a o parafraza pe Amalia. Pe vremuri dominate de gestul imediat și de ficțiunea prospectivă, el a determinat, ca Angelus Novus la Paul Klee, revenirea la drumul spre un illo tempore a cărui regăsire a determinat vocația mnemonică actuală.

                                                         Paul Klee - Angelus Novus

Grecii distingeau între „arhiva“ care presupune conservarea impersonală și „memorie“, care poartă amprenta individuală a celui care o posedă. Dar, spuneau tot ei, memoria reînvie în austeritatea unei chilii întunecate, în singurătatea celui care se angajează obstinat în căutarea ei. O legătură indisociabilă se stabilește între memorie și singurătate, ele își sînt indispensabile. Exemplele abundă, de la ducele de Saint-Simon la marchizul de Sade, de la  Soljenițîn la N. Steinhardt: însingurare decisă sau însingurare impusă, nu contează motivația, căci însingurarea este propice rememorării. Azi, COVID-ul i-a revelat virtuțile.

Însingurarea nu e propice tuturor, e chiar un test. Suspendarea ei oficială a declanșat, la Paris sau Roma, efer­ves­cența unui public mai entuziast ca niciodată, abundența vizitatorilor în sălile de expoziție sau aglutinarea tinerilor în cafenelele care au invadat orașele ca ciupercile după ploaie. Ea nu le e necesară lor, iar eliminarea sa e percepută ca o victorie a socialității, ca o restabilire a vechilor relații comunitare. Satisfacție generală. Dar să nu uităm cîte spectacole de excepție a produs solitudinea căci artiști ca Warlikowski, Luk Perceval, Stéphane Braunschweig, pentru a cita doar cîțiva, au fost mai concentrați ca nicicînd, cîte cărți de memorii n-au fost redactate datorită claustrării forțate impuse de COVID. Cine și-ar fi închipuit? Iată fructele bolii.

În multe locuri viața pare să-și fi reluat cursul normal, dar dacă – e poate un sentiment propriu – manifestările o confirmă, energia lor nu dispune de aceeași intensitate. Sîntem convalescenții COVID-ului și uneori constatăm persistența unui alt simptom, căci dacă înainte sufeream de claustrofobie, azi, din cînd în cînd, mulți sîntem cei care suferim de claustrofilie. Să o regretăm sau să profităm de acest reziduu de însingurare? Și să nu ne întrebăm, ca Sorescu odinioară, „De ce plecăm de acasă?“, ci „De ce rămînem acasă?“. Un efect secundar al COVID-ului a fost și acesta: protecția securitară a domiciliului și repulsia pentru comunitate. E consecința pandemiei.

Sub impactul COVID-ului, mulți și-au reparat casele, alții și-au scris memoriile și, în sfîrșit, numeroși sînt cei care au sucombat deprimării. Reacții disparate la însingurarea care s-a abătut peste lume. Dar ea nu a produs nici urmă de seducție pentru viitor.

George Banu este critic de teatru. Cea mai recentă publicație a sa: Povestirile lui Horatio, Editura Tracus Arte.