● Profu’ de religie, de Mihaela Michailov, regia, scenografia, ilustraţia muzicală: Bobi Pricop. Cu: Marian Politic, Dragoş Măceşanu, Romaniţa Ionescu, Cătălin Vieru, Raluca Păun. Teatrul Naţional „Marin Sorescu“ Craiova. 

„De ce nu vorbim niciodată la şcoală despre ce mă doare şi pe mine?“ Replica Marei stinghereşte, ca şi cum un detaliu ignorat ar fi devenit brusc vizibil şi ar fi schimbat fundamental perspectiva.

Unul dintre cele mai dezbătute subiecte din educaţie, predarea religiei în şcoli, a generat multe controverse. Disputa vizează, în esenţă, predarea religiei ca dogmă – aşa cum se întîmplă acum – vs predarea ca istorie sau/şi filozofie a religiilor. De curînd, Curtea Constituţională a decis că cei care vor să studieze religia în şcoală trebuie să îşi exprime în scris această opţiune, schimbînd prevederea din Legea educaţiei care impunea ca cererea să fie făcută de către cei care refuză orele de religie, accentuînd astfel caracterul opţional al materiei. Biserica Ortodoxă a contestat această decizie şi a cerut ca religia să fie materie obligatorie în şcoli. Situaţia rămîne în continuare controversată. Spectacolul Profu’ de religie, un text al Mihaelei Michailov în regia lui Bobi Pricop, pune în discuţie un alt aspect al predării religiei: conţinutul concret al materiei, dogmatic pînă la absurd. Defazate faţă de limbajul şi realitatea copiilor, manualele duc la adîncirea rupturii între şcoală şi elevi, impun pedeapsa ca element esenţial în educaţie şi generează o gîndire schematică, maniheistă, bazată pe frica de rău (păcat).

Spectacolul craiovean păcăleşte prin titlu, căci problematica expusă este secundar legată de predarea religiei. Mihaela Michailov şi Bobi Pricop studiază panoramic un posibil caz de disfuncţie a sistemului de învăţămînt. Eleva Mara îl acuză pe profesorul de religie că a atins-o într-un mod nepermis. Nu ştim dacă acuzaţia este reală sau nu, asta fiind şi miza poveştii, demonstrarea inexistenţei unui adevăr universal valabil: „adevărul tău nu este neapărat şi adevărul celorlalţi“. Situaţia ia amploare cu ajutorul „nepreţuit“ al media şi permite explorarea mai multor zone care sînt strîns legate de educaţia şi dezvoltarea copilului: cursurile de la şcoală – relaţiile cu profesorii şi colegii –, mentalitatea profesorilor, situaţia familială. Din toate aceste scanări de microuniversuri rezultă un element comun: lipsa totală de înţelegere a copilului de către adulţi. Toţi vor ceva legat de acuzaţiile Marei – să le anuleze, să le exploateze, să le manipuleze –, dar nimeni nu se întreabă care este cauza lor (nu aude nimeni cînd Mara retractează, căci povestea nu mai este controlabilă, odată ce a ajuns în media, care o amplifică şi denaturează conform reţetei standard de creare şi livrare a senzaţionalului). Undeva, în prima scenă, există o răbufnire a fetiţei: cineva i-a spus că tatăl ei a plecat de acasă din cauză că nu o iubeşte. O traumă emoţională generată de o greşită relaţionare cu copilul duce la o explozie anti-şcoală: „De ce nu vorbim niciodată despre ce mă doare şi pe mine?“ Întregul edificiu de acuzaţii la adresa profesorului, care o ignoră la fel ca părinţii, se construieşte pe această suferinţă, într-un mediu în care, deşi ar trebui să fie ascultat, copilului nu i se permite dreptul la opinie, ci doar la repetiţia mecanică a informaţiilor. Şcoala nu dezvoltă şi nu acceptă gîndirea critică a copilului.

Regizorul, care este aici şi scenograf, propune un decor care poate fi plat sau 3D dintr-o simplă mişcare: un fundal cu o tablă, pe care se scriu cu creta titlurile scenelor, şi patru bănci multifuncţionale, care glisează, putînd fi ascunse în perete. Este remarcabilă capacitatea lui Bobi Pricop de a crea o perspectivă panoramică asupra unui subiect, cu mijloace scenografice reduse, cum a mai făcut cu doar cîteva scaune în Jocuri în curtea din spate şi în Contra progresului. Structura dramaturgică este polifonică şi generează un joc în consecinţă, dinamic şi precis, prin care sînt create tipologiile – elevi, părinţi, profesori, specialişti în psihologie infantilă, jurnalişti –, cu momente de virtuozitate (un singur actor joacă două personaje în aceeaşi scenă). Deşi scriitura este bazată pe dialog, actorii nu comunică direct, ci se adresează publicului, însă fără a-l implica. Este o tehnică de eliminare a celui de-al patrulea perete, folosită în teatrul documentar şi social de pretutindeni (la noi mai face asta Gianina Cărbunariu) pe care actorii Marian Politic, Dragoş Măceşanu, Romaniţa Ionescu, Cătălin Vieru şi Raluca Păun o stăpînesc excelent, funcţionînd ca o corală ludică.

Dar să ne reîntoarcem la temă. Care este adevărul? Pe muchie de cuţit, pare să spună dramaturgul care lasă deschisă povestea elevei şi a profesorului de religie. A fost un gest inocent, dar deranjant, care a stat la baza acestei poveşti, imaginată de Mara ca o răzbunare pentru divergenţele cu profesorul, pe fundalul problemelor de acasă? A fost în mod real o atingere nepotrivită? A fost o minciună totală? Pe muchie de cuţit echilibrează şi regizorul povestea, susţinînd ambiguitatea speţei şi teza Marei că adevărul nu este unul singur.

Pe muchie de cuţit joacă şi actorii, atenţi să nu capteze diferenţiat empatia spectatorului, să nu-i influenţeze gîndirea inducîndu-i simpatii sau antipatii (aşa cum, de regulă, publicul este manipulat la teatru). Întreg spectacolul este un echilibru al adevărurilor posibile, niciodată confirmate sau infirmate. Pe muchie de cuţit este şi Mara, eleva care nu-şi găseşte rostul în şcoală, un spaţiu distant, impersonal, în care i se cere atenţie şi interes pentru lucruri străine, în timp ce traumele ei sînt ignorate. Şcoala este mereu despre altceva şi altcineva. „De ce nu vorbim niciodată despre ce mă doare şi pe mine?“ O întrebare. Nici un răspuns.

Sistemul de educaţie românesc eşuează în colaps din cauză că a uitat să pună în centrul atenţiei copilul. Un caz precum cel imaginat de Mihaela Michailov şi Bobi Pricop reflectă cu luciditate carenţele învăţămîntului la nivel de mentalitate, programe, metode pedagogice. Se impune urgent o reformă care să schimbe perspectiva asupra scopurilor educaţiei şi a mijloacelor pedagogice.

Spectacolul Profu’ de religie se înscrie într-un demers constant în direcţia teatrului educaţional, iniţiat de cîţiva ani de dramaturgul Mihaela Michailov. Împreună cu regizorul Radu Apostol (cu care a lucrat mai multe spectacole) şi acum cu Bobi Pricop, ea a demonstrat îmbătrînirea sistemului de învăţămînt, mutilat prin reforme haotice. Guvernarea postcomunistă, convulsivă şi incoerentă, a falimentat educaţia.  

Spectacolul este, de fapt, o fabulă. Ceea ce i se întîmplă profesorului de religie îl pune în postura elevului care nu are dreptul la opinie şi căruia nu i se recunoaşte gîndirea critică. O posibilă morală ar fi că schimbarea în şcoală începe cu profesorii. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: A. Bulboacă