● Amintiri din epoca de şcoală, de Mihaela Michailov, regia: Radu Apostol, muzica: Jak Neumann, coregrafia: Paul Dunca, scenografia: Maria Mandea. Cu: Katia Pascariu, Alexandru Potocean. Teatrul de Comedie şi Asociaţia ADO. 

Am folosit, ca titlu, parafraza unei expresii vehiculate în ultima vreme în mediul politic, deşi, aparent, subiectul acestui articol – educaţia exprimată performativ – nu este politic. Aparenţa rezultă din dezinteresul general al autorităţilor faţă de sistemul de învăţămînt. În timpul recentei campanii electorale, educaţia a fost, în cel mai bun caz, menţionată tangenţial în discursul politic. Lipsa de preocupare pentru educarea copiilor – deci pentru formarea viitorilor cetăţeni care vor dezvolta ţara peste 20 ani – este dovada unei inconştienţe criminale a statului, pe care o va plăti întreaga societate.

De ceva vreme, dramaturgul Mihaela Michailov şi regizorul Radu Apostol analizează performativ universul copiilor, descoperind problemele mari ale celor mici. Familia Offline, spectacol creat împreună cu elevi de diferite vîrste, explorează situaţia copiilor ai căror părinţi lucrează în străinătate, şi identifică efectul de bumerang al acestui abandon temporar. Motivată de dorinţa de a le asigura celor mici nevoile materiale, plecarea de acasă a părinţilor are drept consecinţă traumatizarea emoţională a copiilor, urmată, de multe ori, de renunţarea la şcoală. Preţul pentru un trai mai bun este, paradoxal, amputarea viitorului.

În Amintiri din epoca de şcoală, focalizarea se face pe identitatea copilului, cu toate mutaţiile care se produc în personalitatea acestuia atunci cînd se reidentifică drept elev. În ce măsură şcoala afectează personalitatea copilului? Şcoala este o formă de educare sau de disciplinare? Profesorii dezvoltă abilităţile copiilor, sau îi aliniază unor standarde, îi uniformizează? „Dacă şcoala ar fi şi despre mine...“ – zice un copil şi în această expresie se concentrează disfuncţiile din învăţămîntul românesc postcomunist: şcoala a încetat să mai fie a copiilor. Un hiatus între Minister, programe, profesori, pe de o parte, şi copii, pe de alta, s-a tot adîncit în ultimii 25 de ani, pînă cînd şcoala a dat rateuri, nu numai la nivel de informare şi structurare a materialului informativ, ci şi pedagogic, ajungînd, în bună măsură, o formă de claustrare a personalităţii.

Cred că un spectacol social este reuşit dacă te face să te gîndeşti mai mult la subiectul propus decît la estetica sa. Mihaela Michailov şi Radu Apostol au creat aici un univers al elevului, cu visele, fricile şi reperele la care se raportează. Într-un elev sînt întotdeauna doi copii, cel liber şi cel încorsetat de reguli. Copilul creativ şi copilul robot. Scris pe baza amintirilor personale ale autorilor (Mihaela Michailov, Radu Apostol, actorii Katia Pascariu şi Alexandru Potocean), constituit dintr-o serie de poeme duios-comice ale interiorităţii, textul conţine şi un inventar de ticuri, expresii stereotipe, automatisme ale profesorilor, inclusiv obiceiul nociv al categorisirii elevilor în „buni“ şi „proşti“, etichete care se amprentează în psihicul copilului şi îl fac să se autocaracterizeze şi el astfel, plasîndu-se automat în zona ce i-a fost „rezervată“ (etichetarea poate deveni un stigmat, dacă este perpetuată psihologic). Şcoala nu pare preocupată de dezvoltarea psiho-emoţională a elevilor, nici de eliminarea competiţiei. Inocularea sentimentului competitiv are efecte distructive, inhibă personalitatea, creează complexe, distruge relaţiile sociale. În loc să ofere un bagaj informaţional în acelaşi timp cu dezvoltarea gîndirii critice şi a abilităţilor creative, permiţînd personalităţii fiecărui elev să evolueze pentru a face faţă unei societăţi competitive, şcoala reproduce mimetic societatea, instituind competiţia de la vîrste fragede. În loc să antreneze copilul, perfecţionîndu-i calităţile, şcoala decide deja dacă a pierdut sau a cîştigat, îl clasifică.

Şcoala este un spaţiu străin. Extrasele din manuale, inserate în spectacol, denotă păstrarea liniei tradiţionale de educaţie, cu memorare şi repetiţie. Atît timp cît materia predată este sterilă, cu stereotipuri sau informaţii a căror relevanţă pentru educaţia copilului este confuză, acesta va răspunde învăţînd mecanic, reproducînd noţiunile fără să le înţeleagă. Şcoala este un spaţiu al constrîngerilor. Atît timp cît creativitatea va fi reprimată, copiii se vor depersonaliza. Cu obiecte-simbol ale şcolii – ghiozdane, bănci, tablă (scenografia: Maria Mandea) –, spectacolul explorează lumile personale ale elevilor, inclusiv ale celor care „văd cai verzi pe pereţi“ sau sînt „cu capul în lună“. Două scene de animaţie fracturează duetul elevilor Pascariu şi Potocean. Gurile şi Mîinile (coregrafia Paul Dunca), imagini reprezentative pentru anonimizarea copiilor, pentru reducerea lor la grup compact, descriu relaţia de autoritate între profesor şi elevi. Animaţia sparge zona personală şi exprimă impersonal psihologia colectivităţii. Cu texturi diferite, cele două ipostaze se potenţează reciproc, una cu singularităţi succesive, alta structurînd coral aceste individualităţi. Şcoala este un teritoriu de luptă. Sondînd psihicul copilului, spectacolul descoperă lipsa dezvoltării creativităţii din programele şcolare, orientarea acestora spre stabilirea unor tipare în care să se încadreze personalitatea copilului, menţinerea fricii ca instrument de educaţie (aici se pot adăuga şi alte disfuncţii, inclusiv cele „sezoniere“, precum lipsa manualelor: în acest an, manualele pentru clasele I şi a II-a au ajuns în şcoli, nu în toate, abia la începutul acestei luni, iar calitatea lor – subiect intens dezbătut în mediul online – este cel puţin discutabilă).

Katia Pascariu şi Alexandru Potocean forează subtil în memorie pentru a descoperi cum s-au transformat ei înşişi în elevi, cum au devenit purtători de etichete, cum visele li s-au închis în tăcere şi teamă. Cu versatilitate şi delicateţe, actorii performează şcoala ca un teritoriu comun al tipologiilor, copii-tip şi profesori-tip, un spaţiu plin de reguli şi interdicţii. Un spaţiu străin copilului. Dar unde este locul copiilor care visează şi se visează altfel decît prevăd manualele? Cîntecul de final, „Ana are mere“ – stereotip din abecedarul multor generaţii –, compus de Jak Neumann, ar putea deveni hit hip-hop. Un mod de a face ca şcoala să fie şi a copiilor.

Ceea ce este important la spectacolele de teatru educaţional, care pun în discuţie, performativ, disfuncţii sistemice, este schimbarea perspectivei prin reidentificarea scopurilor şcolii şi sugerarea unor direcţii de regîndire a programelor şi a metodelor pedagogice. Politicienii noştri – sau PR-iştii lor – zic că ne-am luat ţara înapoi. Din păcate, copiii nu şi-au luat încă şcoala înapoi. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: V.A. Arghir