● Ce-am fi dac-am şti. Feerie politică protestatară. Echipa spectacolului: Mădălina Brînduşe, Paul Dunca, Adela Iacoban, Mihaela Michailov, Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Cătălin Rulea, David Schwartz, Ionuţ Sociu, Andrei Şerban, Marius Bogdan Tudor. Centrul de Teatru Educaţional Replika.
 
Spectacolele de teatru politic, puţine în peisajul teatral din România, atrag atenţia printr-un demers constant al unor grupuri de artişti (spun grupuri şi nu grup întrucît nu este o mişcare artistică compactă, ci mai multe personalităţi artistice individuale se coagulează într-o direcţie de teatru politic, focusîndu-se fiecare pe teme şi estetici proprii) de a investiga sistemele politice şi implicaţiile lor directe asupra oamenilor. Trecutul şi prezentul sînt chestionate, hibele sistemice sînt inventariate, istoria este redescoperită, informaţiile sînt completate şi reinterpretate, perspectiva asupra vieţii noastre trecute şi prezente se schimbă. Meritele majore ale acestor spectacole constau în atragerea atenţiei asupra unor probleme sistemice ignorate (voit sau nu) şi schimbarea perspectivei „oficiale“ asupra trecutului, îndepărtat şi recent, şi asupra prezentului. 
 
David Schwartz este unul dintre cei mai activi regizori de teatru politic, iar recenta sa premieră, Ce-am fi dac-am şti. Feerie politică protestatară, îi consolidează acest statut. Spectacolul a fost anunţat întîi ca o istorie performativă a protestelor secolului al XX-lea, dar în caietul-program caracterizarea sa este nuanţată: „o istorie a mişcărilor muncitoreşti de rezistenţă“. Simpatia regizorului pentru stînga politică transpare din toate spectacolele sale, astfel încît investigarea istoriei comunismului pe plan local apare ca un demers firesc în propriul program regizoral. 
 
Feeria politică protestatară urmăreşte cîteva episoade din istoria mişcărilor muncitoreşti, începînd cu 1918 şi terminînd după căderea regimului comunist, în 2000, care se pot rezuma în două direcţii: luptă sindicală (greva tipografilor din 1918, greva minerilor din 1929 etc.) şi proteste individuale (Haia Lifşiţ, Vasile Paraschiv). Ambele formate protestatare cuprind un desfăşurător în mare parte identic: abuz social, protest, anchetă/judecată, tortură, înfrîngerea protestului. Spectacolul construieşte un tipar al protestelor înăbuşite, reliefînd agresivitatea anchetatorilor şi politizarea justiţiei, şi conturînd imaginea eroizată a unor luptători singulari împotriva unor sisteme abuzive. Haia Lifşiţ şi Vasile Paraschiv sînt cazuri izolate, în contexte diferite, de oameni împotriva unor sisteme abuzive, Virgil Slăheanu a luptat împreună şi în numele sindicatului, dar a sfîrşit tot singur. Aici este şi unul din punctele vulnerabile ale spectacolului, căci istoria protestelor riscă să devină o înşiruire de episoade singulare şi nereprezentative. Contextualizarea lor prin introducerea altor proteste antisistem, fără limitarea la ideologie, ar fi fost benefică. 
 
Acest parcurs istoric este văzut din perspectiva unui viitor utopic în care societatea a depăşit nedreptatea socială, proprietatea comună funcţionează ideal, democraţia e participativă, banii au dispărut. Este vorba despre textul lui Iuliu Neagu-Negulescu (1878-1940) Arimania sau Ţara Buneiînţelegeri, carte scrisă în închisoare în 1921 şi apărută în 1923. În spectacol, această ramă funcţionează ca un science-fiction retro, cu actorii echipaţi în combinezoane metalizate, spunînd textul pe rînd, fiecare în acelaşi timp cu o voce robotică înregistrată. Perspectiva spectacolului este a arimanilor, deci a utopiştilor. Şi asta dă cheia spectacolului. 
 
Utopie, ideologie, realitate 
 
Episodul Vasile Paraschiv ridică o problemă esenţială în spectacol. Vasile Paraschiv (1928-2011), membru în Partidul Comunist din 1946, suferă o serie de abuzuri din partea acestuia şi se retrage din PCR în 1968, anunţînd public acest lucru la alegerile de partid din Combinatul Petrochimic de la Brazi. Este arestat, torturat, declarat bolnav psihic. Obţine un paşaport – autorităţile speră că nu se va mai întoarce în ţară – şi pleacă în străinătate, unde are contacte cu lideri sindicali şi i se face o expertiză psihiatrică în urma căreia este declarat sănătos. Se întoarce în ţară, înfiinţează Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România, este din nou arestat şi torturat de Securitate. Despre Vasile Paraschiv se vorbea în şoaptă în timpul comunismului şi chiar dacă povestea sa nu era pe deplin cunoscută, se ştia că cineva s-a opus partidului. Probabil o bună parte din publicul de azi nu cunoaşte cazurile istorice prezentate în spectacol, e posibil ca unii să nu empatizeze cu stînga, iar modul de raportare a spectatorului la spectacol, în acest caz, diferă în funcţie de opţiunile politice şi chiar de informaţia proprie. Pentru mine, nesimpatizant de stînga, nici de dreapta şi nici de vreo altă ideologie scăldată în soare şi eşuată la nivel cotidian, spectacolul vorbeşte despre ruptura dintre utopie şi realitate, despre strîmba aplicare a ideologiei, despre modul în care idealurile se viciază în loc să se împlinească. Şi asta vine nu numai din povestea lui Vasile Paraschiv, cel care a fost suficient de lucid şi de curajos încît să conteste punerea în practică a „idealurilor comuniste“, ci şi, mai ales, din rama spectacolului, utopia Arimania. În acest univers perfect în care idealurile comunismului sînt funcţionale în mizele lor, nu doar enunţate ca atare, spectacolul înregistrează diferenţa dintre utopie şi realitate. Autorii (dramaturg, regizor, scenograf, actori, muzician, documentarişti) se poziţionează cumva la acest nivel, al regretului după o utopie nematerializată, şi acuză, chiar dacă doar o dată explicit (în episodul Vasile Paraschiv), eşecul comunismului, ratarea sa istorică. Istoria este complicată, lucrurile nu se pot separa drastic, în albe sau negre – de exemplu, Iuliu Neagu-Negulescu a avut luări de poziţie antisemite, într-o epocă tulbure în care era dificil să discerni etc. Creatorii spectacolului se regăsesc în ideologia de stînga, nu în realitatea sistemului, deviat de la teorie. Falimentul comunismului este privit retroactiv, din perspectiva viitorului utopic, şi în cazul celui mai recent episod, din perspectiva prezentului. Asasinarea liderului sindical TEPRO Iaşi la cererea patronului (Virgil Slăheanu a fost înjunghiat în 2000 după ce s-a opus privatizării frauduloase a fabricii, patronul Frantisek Priplata a fost găsit vinovat de justiţia română, dar statul ceh a refuzat să îl extrădeze) arată rateurile capitalismului şi continuarea luptei sindicale (însă tot ca un caz izolat, căci sindicatele, acolo unde există, nu au forţă în România postcomunistă). Aici se schimbă şi modul de joc, de la narativitate discursivă în reenactment-ul protestelor istorice la un joc implicat în episodul Slăheanu. Schimbarea apare din cauza raportării diferite, cu distanţare istorică în episoadele dintre 1918 şi 1989, şi cu apropiere subiectivă în cazul Slăheanu, care face parte din trecutul foarte recent (sau din prezent, depinde de reper). 
 
Ce-am fi dac-am şti este un spectacol care, intenţionat sau nu, înregistrează falimentul utopiei. 
 
Oana Stoica este critic de teatru.
 
Foto: M. Cîrstea