Este prima dată cînd sînt invitat să fac un bilanţ al activităţii Centrului Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB), în cei cinci ani de cînd această instituţie publică de cultură, amplasată la kilometrul 0 al Pieţei Universităţii, şi-a început activitatea, şi resimt acest demers public de analiză ca unul dificil, cu deosebire din cauza situaţiei în care se află în prezent CNDB. 

Crearea CNDB se datorează unor factori importanţi care au permis în timp apariţia lui, dar şi unui complex favorabil de împrejurări. Aş aminti aici cele două organizaţii – Fundaţia Gabriela Tudor (fostă Proiect DCM) şi Fundaţia Multi Art Dans, care au contribuit direct la crearea CNDB, succesul Festivalului Internaţional BucurEŞTi.Vest, prezenţa importantă a coregrafilor români pe scenele internaţionale, creşterea interesului publicului pentru o artă relativ nouă, existenţa unei puternice solidarităţi de breaslă a „noului val“ de dansatori şi coregrafi, precum şi o lungă campanie de presă în sprijinul dansului contemporan, susţinută de majoritatea publicaţiilor culturale. 

CNDB a plecat la drum în 2006 cu un sediu excelent în centrul Bucureştiului, cu un spaţiu de aproape 4000 m?, o echipă tînără şi ambiţioasă care beneficia de un capital excelent de imagine şi un buget bunicel pentru o instituţie nouă. Primul rezultat pozitiv, şi poate cel mai important, a fost că, prin însăşi crearea CNDB, dansul a devenit o artă oficial recunoscută în România. Instituţia şi-a început activitatea prin lansarea unor proiecte interdisciplinare importante, care au creat legături durabile între coregrafi, scriitori, artişti vizuali, investind masiv şi programatic în experiment şi cercetare, creînd un spaţiu de investigaţie artistică unic în România şi organizînd, de asemenea, licitaţii de proiecte. În primii doi ani a pus la punct o sală de spectacole de 100 de locuri şi a demarat o stagiune, a creat două studiouri de dans deschise coregrafilor români şi străini, a invitat o serie de coregrafi importanţi ai scenei internaţionale şi a demarat o investigaţie artistică şi documentară privind istoria dansului contemporan în România. CNDB a funcţionat perfect şi a reuşit în primii ani să devină una dintre cele mai iubite instituţii, deopotrivă de către dansatori şi coregrafi, public larg, melomani sau iubitori ai artelor vizuale. 

Iată însă că, la început de 2011, ajungem din nou la un punct 0 – aşa cum menţiona recent Vava Ştefănescu la o dezbatere publică organizată de Observator cultural şi CNDB. Pierderea sălii de spectacole, a studiourilor de dans şi reducerea drastică a subvenţiei anuale acordate de MCPN sînt două elemente care pun în pericol activitatea coregrafică din acest an. Ce s-a întîmplat şi cum s-a ajuns aici? 

Apreciez că evacuarea definitivă din clădirea Teatrului Naţional Bucureşti – care la finalul lucrărilor de reabilitare va avea 6 săli de spectacole – ar putea avea efecte extrem de negative. După ce în 2009 echipa CNDB a reuşit pe ultima sută de metri să scape de comasarea preconizată cu Centrul Cultural Sala Palatului, iată că se găseşte din nou aruncată în corzi prin decizia dlui Ion Caramitru. Pe 27 decembrie 2010, acesta somează CNDB să părăsească spaţiul deţinut, legal atribuit printr-o Hotărîre de Guvern din 2004. Sînt greu de înţeles motivele pentru care Lăptăria lui Enache şi Muzeul Naţional de Artă Contemporană îşi păstrează spaţiile în viitorul „mall cultural“, iar CNDB nu, la fel – de ce numărul sălilor de teatru creşte la şase, în timp ce singura instituţie dedicată dansului din România este alungată fără drept de apel. Sigur, evacuarea CNDB din Teatrul Naţional nu putea fi făcută fără acordul colegilor mei Mihai Mihalcea şi Vava Ştefănescu, directorii instituţiei, care au acceptat cu prea mare uşurinţă calul troian oferit de TNB. Centrului Dansului i-a fost oferit, la un moment dat, ca soluţie pe termen lung, terenul parcării din spatele TNB, în vederea construirii unei clădiri noi (cu săli de spectacole, studiouri de dans şi birouri). Evaluarea acestui proiect a fost iniţial exorbitantă, fără a-i fi atribuit însă nici un buget. Un proiect de construcţie bine împachetat, însă din păcate utopic şi nerealizabil, ţinînd cont de subvenţiile anuale la limită oferite de MCPN. Cred că ignorarea unei soluţii de compromis, prin care CNDB i-ar fi putut reveni, la finalizarea lucrărilor, una din sălile de spectacole din TNB, sediu unde instituţia îşi are legal sediul, este o greşeală care va costa mult scena de dans contemporan din România. O a două problemă curentă a CNDB este lipsa resurselor financiare, instituţia confruntîndu-se an de an cu o importantă reducere a subvenţiei, din partea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional. Deşi funcţionează ca o instituţie de rang naţional, este în continuare subfinanţată, bugetul alocat fiind insuficient pentru a acoperi nevoile unei comunităţi artistice în dezvoltare. Singura explicaţie la îndemînă – şi pe care reprezentanţii Ministerului au adus-o public în discuţie – este reducerea numărului de spectactori. Un lucru cu siguranţă discutabil, dacă avem în vedere, între altele, bugetul alocat şi condiţiile de stres locativ în care a funcţionat instituţia în ultimii trei ani. CNDB a produs şi difuzat un tip de artă pentru un public limitat, de nişă, care venea la Centru pentru că era „cool“, şi nu neapărat pentru a vedea spectacole de dans. Fără a veni cu o ofertă de spectacole de tip mainstream, încremenirea în experiment şi investigaţie a dus în timp la stagnarea şi reducerea alarmantă a numărului de spectatori. Cum poţi însă să realizezi o stagiune anuală de spectacole, să co-finanţezi festivaluri, producţii noi, ateliere şi proiecte de cercetare, să promovezi dansul contemporan pe scena internaţională cu un buget de 250.000 de euro (în care intră şi salariile şi cheltuielile administrative)? 

În plan general, ce nu a reuşit CNDB în cei cinci ani de activitate a fost să creeze pîrghiile care să dezvolte o piaţă pentru dansul contemporan, în care artiştii şi iniţiativele private să se exprime în egală măsură şi în care artistul să supravieţuiască prin produsul muncii sale. În plus, paradoxal şi oarecum inexplicabil, CNDB s-a închis în sine şi a oferit o susţinere extrem de limitată sectorului neguvernamental, cel care l-a creat. În timp, echipa Centrului s-a uzat în tot felul de bătălii minore, iar colegii mei au obosit în lupta de convingere permanentă dusă cu miniştrii Culturii care s-au perindat în post în aceşti ani. 

Aş încheia bilanţul meu spunînd că CNDB i-a lipsit, aşa cum lipseşte de altfel tuturor instituţiilor publice de spectacol, o strategie de dezvoltare pe termen lung care să ţină cont de necesităţile artiştilor, ale operatorilor culturali existenţi şi de problemele reale ale societăţii româneşti. Viitorul director al CNDB va avea o sarcină foarte dificilă şi ingrată. În primul rînd va trebui să vină cu soluţii pentru ca Centrul Naţional al Dansului să-şi găsească identitatea şi spaţiile necesare pe termen lung pentru sala de spectacole şi studiorile de dans, atît de necesare artiştilor şi publicului larg. Ţinînd cont de contextul actual, este, cred, un proiect dificil, însă nu imposibil.

Cosmin Manolescu este coregraf şi manager cultural.

Săptămîna viitoare publicăm un punct de vedere al directorului CNDB, Mihai Mihalcea.