Datoriile neonorate se răzbună, mai devreme sau mai tîrziu, şi se cer, într-un fel sau altul, plătite... La această mostră de înţelepciune practică, ce mi-a fost furnizată în copilărie spre a putea fi neglijată, la maturitate, în cunoştinţă de cauză, mă gîndeam într-una din serile trecute, plescăind, cu cizmele muiate bine, prin băltoacele de zăpadă apoasă din rigole, patinînd fără graţie pe bucăţile de asfalt denivelat şi acoperit cu gheaţă veche, ascunsă perfid sub ninsoarea nouă ce cădea (foarte pitoresc) peste acoperişurile prăbuşite ale caselor, cîndva, presupun, negustoreşti şi peste „gipanurile“ lucioase din faţa unor „viloaie“, presupun, tot negustoreşti, păzite de garduri electronice, peste statuia bietului Tudor Vladimirescu, părînd, pe întuneric (nici un felinar nu ardea), cu sabia scoasă şi potcapul niţel pe-o ureche, o replică a fratelui său de suferinţă de la Cluj (bietul Avram Iancu), peste firma galbenă a nu ştiu cărui restaurant chinezesc şi peste curţile unde se ghiceau, sub nămeţi, straturile din care regina-nopţii şi petuniile mov or să miroasă aşa de frumos la vară...

Mergeam pe strada Mihai Eminescu, spre Teatrul Metropolis. Şi mi-am (re)dat seama, brusc, în ce oraş absurd, suprarealist şi uluitor mi-a fost dat să mă nasc şi să vieţuiesc. Sau, mă rog, să supravieţuiesc. Aşa cum supravieţuiesc, în spectacolul foarte tînărului Alexandru Măzgăreanu, necazurile funcţionarilor cehovieni, pînă azi ori, măcar, pînă prin anii ’60 ai unui imperiu la fel de nepieritor ca şi gheţurile Siberiei. (Credeţi că nu? Hm...) Cîteva însemnări disperate ale unor funcţionari necăjiţi dintr-un birou aflat la subsolul unei clădiri dărăpănate (titlu complet) sau Funcţionarii (prescurtat) e o montare mai veche pe care însă, din felurite motive, nu apucasem să o văd. Dramatizarea, semnată tot de Măzgăreanu (după traducerea plastică a Maşei Dinescu), adună în pomenitul subsol (frumos desenat şi mobilat de scenografa Ioana Pashca) mai multe personaje din schiţele lui Anton Pavlovici, care, ca şi Tolkaciov din sceneta Tragedian fără voie, trăiesc pe graniţa subţire ce desparte comedia bufă de drama existenţială. Oarecum dator în privinţa acestei din urmă dimensiuni, spectacolul (produs de Teatrul Metropolis în cadrul unui program numit „Stagiarii“ şi dedicat tinerilor artişti) pune în mişcare, cu o remarcabilă precizie a caracterizării şi într-un ritm atent menţinut, tipuri şi tipare în aparenţă banale, neinteresante, pe care cîte un mic detaliu de comportament, cîte o fină nuanţă de rostire le scot din anonimat pentru a le revela umanitatea – totuşi – inerentă. Alexandru Măzgăreanu (aflat, aici, la debutul pe o scenă profesionistă) vădeşte claritate în concepţie, fantezie aplicată în soluţii şi autoritate în conducerea distribuţiei, lucru mai rar întîlnit la un debutant, mai ales atunci cînd trebuie să „manevreze“ generaţii diferite de interpreţi. Or, atît experimentaţii Mirela Gorea, Gelu Niţu şi Marius Galea, cît şi tinerii Sorina Ştefănescu, Constantin Bojog, Gabriel Costin, Cosmin Nedelcu, Alin State şi Ionuţ Vişan se înfăţişează, în Funcţionarii, ca o echipă omogenă, ce „comunică“ foarte bine. Cînd am ieşit de la Metropolis, uitasem de necazurile iernii; mă preocupau doar cele ale funcţionarilor...

La fel cum, ieşind, o zi mai tîrziu, de la Teatrul Foarte Mic, încercam să-mi închipui ce şi cît ar regăsi din viaţa lor „homeleşii“ bucureşteni în spectacolul pe care tocmai îl văzusem: Ca pe tine însuţi de Maria Manolescu, pus în scenă de Radu Apostol. Căci despre nişte „homeleşi“ este vorba atît în piesă cît şi în songurile (le numesc aşa pentru că efectul brechtian e scontat) compuse şi interpretate, în completarea „acţiunii“ şi ca un contrapunct al ei, de Bogdan Burlăcianu. Greu de spus. „...în fiecare iarnă în Bucureşti mor 300 de persoane fără adăpost. Mor în linişte, în zăpadă şi în singurătate absolută. Între noi. (...) Bonus: o foarte tristă poveste de dragoste“, zice poetic tînăra autoare pe cartonaşul-program al montării, încercînd să dea adîncime socială acestei istorii cu doi vagabonzi „de meserie“ (o femeie încă tînără şi instabilă psihic şi un fost preot pe cale să îmbătrînească) şi un june momentan refugiat printre ei din cauza unei ciudate relaţii amoroase (pentru amănunte, a se vedea spectacolul!). Că personajele sînt „homeleşi“ sau orice altceva nu este, după părerea mea, prea important (după cum nici numărul de victime avansat spre sensibilizarea noastră nu e: se schimbă ceva dacă în loc de trei sute mor, în condiţiile descrise, trei oameni?); psihologia lor şi relaţiile dintre ele, construite solid (dar) şi cu ajutorul unor clişee grosuţe, nu ar fi fost substanţial modificate de un – ca să zic aşa – statut socio-profesional diferit. Important e că povestea funcţionează şi că este, din punct de vedere dramatic, credibilă (în linii mari, cel puţin). Mizanscena lui Radu Apostol (în decorul simplu şi sugestiv conceput de Adrian Cristea) apasă prea tare expoziţiunea conflictului, instalînd o senzaţie de plictiseală ce se prelungeşte pînă după mijlocul reprezentaţiei, cînd însă, din fericire, tonusul creşte – datorită uneia dintre cele mai frumoase scene de dragoste pe care le-am văzut în ultima vreme pe „scîndura“ autohtonă –, păstrîndu-se astfel pînă la sfîrşit. Cînd, parcă, îţi pare un pic rău că spectacolul s-a terminat... Esenţială, contribuţia unor actori foarte buni şi relativ puţin folosiţi – Mihaela Rădescu, Mihai Gruia Sandu şi Viorel Cojanu – întăreşte sentimentul de bine cu care pleci, prin ger, spre casă. Ca să te gîndeşti, o clipă, la cei fără casă. Oare?

Alice Georgescu este critic de teatru.